Iereul Nechifor si Grigorie Protosinghelul Vasile – Infricosata vedenie a unui om credincios

Acest om al lui Dumnezeu, sculându-se pe la miezul nopţii, şedea gândindu-se. Şi luând aminte spre înălţimea cerului, fiind lună şi lucind stelele pe cer, cum şedea singur, aducându-şi aminte de păcatele sale şi de ziua cea înfricoşată a judecăţii, plângea cu tânguire; şi vede că, deodată, s-a ridicat tăria cerului, ca o pânză, şi a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos, foarte mare, stând în văzduh, întru tărie, împrejurul Lui stăteau toate puterile cereşti, cu frică şi cu cutremur: Îngerii, Arhanghelii, înfricoşatele Stăpâniri, ca în rând de război, stând cu multă frică. Domnul a făcut semn unuia din îngerii începători de cete, care a venit aproape de Dânsul, înfricoşat şi înspăimântat. Şi a zis Domnul către dânsul: Mihaile, Mihaile, începător al aşezământului Meu, ridică, împreună cu ceata ta, scaunul cel în chipul focului, al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat şi îl găteşte pe el, spre dumnezeiasca apropiere a venirii Mele, căci a sosit ceasul judecăţii, ca să primească fiecare după lucrurile sale. Şi fă aceasta degrabă pentru că a sosit ziua cea mare, a venirii Mele: Eu voi răsplăti celor ce s-au închinat idolilor şi pe Mine, Făcătorul, M-au tăgăduit, şi au cinstit pietrele şi lemnele şi au slujit lor! Asemenea şi noilor iudei şi celor ce au zis că sunt iudei şi nu sunt, ci adunare a satanii şi următori ai mincinoşilor prooroci. Aceştia se vor zdrobi, toţi, ca vasele olarului: criticii, ereticii şi cei ce au îndrăznit a Mă despărţi de Tatăl Meu şi cei ce au îndrăznit a coborî pe Mângâietorul, Duhul Sfânt, întru zidire. Vai lor, că munca îi aşteaptă pe ei! Iar iudeilor, celor ce M-au răstignit şi nu au crezut în Mine, Mă voi face arătat lor, că Mie Mi s-a dat puterea, cinstea şi stăpânirea. Eu voi judeca cu dreptate. Iudeii ziceau, când eram răstignit: „Vai Ţie! Cel ce strici Biserica, mântuieşte-Te pe Tine însuţi!” A Mea este izbânda, Eu voi răsplăti neamului celui răzvrătit şi rău. Îl voi judeca şi-l voi mustra şi de multă ruşine îl voi umple şi cumplită pedeapsă îi voi da, pentru că nu s-a pocăit. I-am dat vreme de pocăinţă şi nu M-a ascultat. Uciderea lui Cain o voi izbândi, că pocăinţă şi vreme, ca să se pocăiască, le-am dat lor şi n-au luat aminte. Eu singur voi izbândi. Aceasta o voi face şi sodomitenilor, care au spurcat văzduhul şi pământul cu putoarea lor.
Eu am ars Sodoma şi Gomora, şi iarăşi îi voi arde cu foc, desăvârşit, pentru că s-au întors de la dulceaţa Sfântului Duh şi au iubit curvia şi desfrânarea diavolului. Eu voi răsplăti curvarilor celor nebuni şi întunecaţi cu mintea, care umblă turbaţi după muieri şi celor ce nu se îndestulează cu femeile lor, ci aleargă ca nebunii, pentru lipsa lor de minte, şi-i trage satana (ca şi cu un frâu) în adâncul focului şi nu se tem de înfrioşata cădere în mâinile Dumnezeului Celui viu. Cu mânie şi cu ameninţare voi veni asupra lor! Că timp de pocăinţă le-am dat lor şi nu s-au pocăit. Aceasta o voi face şi tâlharilor, care au făcut ucidere. Pe toţi lucrătorii fărădelegilor, cei ce au făcut multe răutăţi şi nu s-au pocăit, tartarului îi voi da! Eu le voi arăta lor cum se cuvine a se supune lui Dumnezeu şi poruncilor Lui. Căci tuturor le-am dat timp de pocăinţă şi n-au luat aminte la ea. Unde este lucrarea lor? Şi pentru că n-au păzit porunca pe care le-am dat-o lor, ci M-au defăimat, îi voi umple de multă ruşine şi amărăciune şi de aprinderea durerilor! Datu-le-am lor pildă pe fiul cel risipitor şi pe mulţi alţii, ca să nu se deznădăjduiască, însă ei M-au dispreţuit şi poruncile Mele le-au tăgăduit şi s-au întors de la Mine şi au iubit desfrânarea, iar pe Mine M-au urât şi s-au făcut robi ai pântecelui. Să se ducă, deci, în focul pe care şi l-au aprins!


Iar pe cei ce s-au săvârşit în pomenire de rău îi voi da în grea tulburare, pentru că pacea Mea nu au iubit, ci, cu urgie, mânie şi amărăciune, şi-au cheltuit viaţa lor. Eu gata sunt a le răsplăti lor, pentru că nu s-au ruşinat şi nu s-au umilit.

Iar pe asupritori, pe cămătari şi pe iubitorii de argint, care pricinuiesc a doua slujire de idoli, îi voi pierde de tot şi voi izbândi asupra lor, cu toată mânia Mea, fiindcă şi-au pus nădejdea în aur, lepădându-se de Mine, ca şi cum Eu nu M-aş fi îngrijit de dânşii. Voi apuca pe cei ce se socotesc a fi creştini, dar zic că nu este învierea morţilor, şi pe cei ce zic că se face mutare a sufletelor în alte trupuri (metempsihoză) şi alţi nebuni, pe toţi aceştia, ca ceara în gheena îi voi trimite şi în foc şi în cenuşă se vor preface! Atunci se vor încredinţa de învierea morţilor!

Pe vrăjitori şi pe fermecători, pe cei ce caută în stele şi ghicituri îi voi sfărâma cu pierzare silnică şi se vor vântura în pieire! Iar pe cei ce beau vinul cu cântări şi cu muzică, care de Mine s-au lepădat, îi voi pierde şi îi voi arunca în adânc. A Mea este izbânda. Eu voi răsplăti fiecăruia, ca un Drept Judecător. Vai, celor ce cântă cântări lumeşti, joacă şi vorbesc deşertăciuni şi celor ce se mândresc şi joacă după umbra lor; cu dreptate şi fără făţărnicie îi voi arde pe dânşii, fiindcă i-am chemat la pocăinţă, cu adevărat, şi nu M-au ascultat, ci Mă batjocoreau. Tuturor am pus milă şi pocăinţă şi nicidecum n-au luat aminte la Mine! Iar pe cei ce micşorează Dumnezeieştile Scripturi, pe care Duhul Sfânt le-a pus în gurile Sfinţilor Mei, îi va cuprinde pe dânşii întunericul şi pâcla şi viermele le va mânca inimile! Fiindcă şi-au bătut joc şi au râs de poruncile Mele, şi eu voi râde de dânşii, şi, plini de ruşine fiind, focului îi voi da! Iar pe cei ce umblă la vrăjitori şi fermecători, ca la doctori, şi îşi pun nădejdea în ei şi în scrierile lor şi la altele de acest fel, îi voi certa şi atunci vor cunoaşte că trebuie să nădăjduiască în Dumnezeu, iar nu în făpturile Lui (în oameni), că nu s-au smerit Mie, ci M-au defăimat, neavând ei nici o tărie. A Mea este izbânda şi Eu le voi răsplăti lor.

Iar împăraţilor şi boierilor, care pururea Mă amărăsc cu nedreptăţile lor, în numele Meu le voi răsplăti lor, că au nădăjduit, cu mândrie, în dreptăţile lor şi cu defăimare au nedreptăţit poporul Meu şi au luat daruri şi au prefăcut dreptatea în nedreptate. Iar Eu, nu voi face aşa, că stăpânirea Mea nu primeşte daruri; deci, îi voi pierde pe dânşii, după răutatea lor, ca un Dumnezeu drept şi, atunci, vor cunoaşte că Eu sunt înfricoşat şi iau duhurile boierilor şi sunt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai, lor, că în muncă vor merge! Căci au scrâşnit cu dinţi asupra drepţilor şi au vărsat sângele nevinovat al fiilor şi fiicelor lor! Vai, năimiţilor, care nu sunt păstori, că urgia Mea le va răsplăti. Vai, vai, vai, lor! Toată urgia Mea o voi vărsa asupra lor şi asupra năimiţilor care au furat Sfintele Mele Taine, că nelegiurile lor strigă către Mine. Faptele lor tulbură Scaunul Meu, cel în chipul focului, nedreptăţile lor până la ceruri s-au suit şi de vorbele lor cele smintitoare se înfricoşează Heruvimii, că în fiecare clipeală de ochi trimit câte o hulă la înălţimea Mea.

Lupii cei răi, cei tari de cap şi netăiaţi împrejur la inimă, care au sfărâmat via Mea şi oile Mele le-au risipit, păstoresc aurul şi argintul, cu care şi-au câştigat vrednicia lor cea Arhierească. Şi, o, cât va fi munca acestora şi cât de mare va fi plângerea lor! Întru mânia urgiei Mele îi voi tulbura pe ei. Câştigat-au oi şi boi şi cai şi grădini stricăcioase, iar de oile Mele nu s-au îngrijit. Eu voi certa cu toiagul fărădelegile lor şi cu bătăi nedreptăţile lor. Înfricoşată este munca acestora, asemenea cu a lui Antihrist!

Iar pe preoţii ce grăiesc deşertăciuni şi se ceartă în Sfintele Mele Biserici, în foc îi voi arunca şi în tartar îi voi cufunda şi, ca pe vasele olarului, îi voi sfărâma! Eu vin, aducând judecata Mea. Am venit şi iarăşi voi veni, dar care se va afla vrednic ca să Mă întâmpine pe Mine? Vai celor ce sunt în fărădelegi, căci vor cădea în mâinile Mele! Că fiecare va veni înaintea Mea gol şi descoperit. Unde se va arăta atunci neruşinarea lor? Cum vor vedea ei faţa Mea şi unde va fi ruşinea lor?

Apuca-voi şi pe cei ce gândesc ei că sunt monahi, care cu multă lenevire umblând, mint lui Dumnezeu şi oamenilor. Căci unele au făgăduit şi împotrivă au lucrat.

Pe aceştia îi voi prinde, ca şi cu o undiţă, şi îi voi zgudui, ca fulgerul din nori, şi în adânc îi voi trimite; căci nu s-au îndestulat de pierzarea lor, ci şi altora s-au făcut sminteală şi pierzare. Bine era lor a nu făgădui, căci, rău vieţuind, în desfrânare, s-au amestecat în necuraţii. A Mea este izbânda! Eu voi răsplăti celor ce nu voiesc a se pocăi, şi îi voi judeca, ca un drept Judecător!

Acestea zicând Domnul, către Arhistrategul Mihail şi auzind celelalte puteri acestea, câte a zis, frică şi cutremur i-a cuprins pe toţi îngerii. După aceasta, a poruncit Domnul să-I aducă peceţile celor şapte veacuri, ale stării lumii, de la începutul zidirii şi după această poruncă, Mihail, îndată ducându-se la Casa aşezământului, le-a adus, fiind ca nişte valuri mari de pânză. Apoi le-au pus înaintea feţei Domnului, stând împrejur cu frică şi cu cutremur toate puterile cereşti.

Şi priveam -zice omul minunat -cum desfăşura Domnul cărţile veacurilor şi cele ce erau scrise în ele. Deci, luând veacul întâi, şi deschizând, zicea: Aici s-au scris întâi acestea: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Un Dumnezeu în trei feţe. Fiul născut din Tatăl şi Făcătorul veacurilor. Căci cu Cuvântul Tatălui s-au aşezat veacurile; cu Cuvântul Tatălui cerurile s-au întărit şi tot pământul şi cele dedesubt, marea şi râurile, şi toate cele ce sunt, şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Puţin după aceasta, deschizând cartea, zicea: aici s-a scris închipuirea lui Dumnezeu, Celui nevăzut, a întâiului om, Adam, cu Eva, femeia lui. Şi, trecând puţină parte a cărţii, a zis: „Porunca lui Dumnezeu, Atotţiitorului şi Ziditorului tuturor celor văzute şi nevăzute: lui Adam s-a dat această lege, cu încredinţarea de a o păzi cu scumpătate către Dumnezeu, şi de a cugeta că Dumnezeu este mai presus decât el.” Şi iarăşi, trecând de aici, a zis: „Călcarea de poruncă pe care a călcat-o închipuirea lui Dumnezeu, adică omul, care este după chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, amăgindu-se, mai mult din lenevire şi puţină îngrijire, şi căzând, s-a scos din rai, cu dreaptă judecată şi cu hotărârea lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie el, nevrednicul şi călcătorul de poruncă, în mijlocul atâtor bunătăţi!” Iarăşi, trecând mai înainte, zise: „S-a sculat Cain asupra lui Abel şi l-a omorât pe el, cu sfatul diavolului; dator este focului gheenei, iar Abel va trăi în veci!” Şi mai trecând puţin zise: „Faţa binecuvântării lui Set şi icoana sfinţeniei lui Enoh şi mai înainte-închipuirea înălţării Mele, Enoh.” Şi la sfârşitul cărţii era scris: „Cartea veacului întâi.”

Iar în următoarele veacuri, sunt scrise faptele oamenilor, pe care le-au lucrat în vremelnica lor viaţă: moartea şi viaţa, nelegiurea şi dreptatea, smerenia şi trufia; şi fiecăruia i se va da după lucrarea lui. În acest chip au ieşit cele şase veacuri.

Ţinând şi Cartea veacului al şaptelea, a zis: începutul răutăţilor şi al vicleşugului, începutul nemilostivirii, începutul a toată urâciunea şi desfrânarea şi a spurcăciunii şi a grăirii de rău şi a grăirii în deşert. Şi, înaintând, zicea: Oamenii veacului acestuia: răi, pizmăreţi, spurcaţi, pângăriţi cu sufletul şi cu trupul, mincinoşi (având dragoste făţarnică în inimă, grăiesc cele rele; amăgiri şi curse pe buzele lor şi în inimă cugetă cele rele), care îndreaptă pe cei necredincioşi, pentru daruri; curvari, preacurvari, robiţi fiind de sodomiceasca curvie. Vai lor! Şi iarăşi, răsfoind cartea şi înaintând puţin, şi-a ridicat ochii în sus şi, cu mâna lovindu-şi genunchiul şi acoperindu-şi fruntea Sa, împreună şi ochii, a stat multă vreme ca şi cum s-ar gândi şi a zis: Cu adevărat a covârşit acest veac, al şaptelea, cu nedreptatea şi cu răutatea, pe cele trecute. Iarăşi, mai trecând puţin, în carte zicea: Elinii care s-au închinat idolilor, se vor sfărâma cu lemnul, cu suliţa şi cu piroanele care le-au băgat în Pâinea Mea cea de viaţă făcătoare (care este Trupul şi Sângele Meu), care răneşte pe cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie. Şi, trecând puţin, liniştindu-Se, iarăşi Şi-a ridicat capul, uitându-Se în cartea veacului şi zicea: Iată doisprezece boieri, ai marelui împărat, albi ca lumina, care au tulburat pământul şi mările, au astupat gurile fiarelor, au ucis balaurii, au povăţuit orbii, au îndestulat pe cei flămânzi şi pe cei bogaţi i-au deşertat (adică i-au făcut milostivi spre săraci). Cei ce au vânat pe oameni şi, cu dumnezeiasca însuflare, i-au înviat din moartea păcatului, multă va fi plata lor. Şi, trecând puţin mai înainte, zicea: Alesus-au cei iubiţi şi mărturisitori Mie – dragostea lor cea prietenească până la ceruri, iubirea lor până la scaunul Meu, dorinţa lor în inima Mea, pofta lor necontenit Mă arde. Deci, slava Mea şi stăpânirea Mea, cu dânşii.

Şi, iarăşi, întorcând cea mai multă parte a cărţii, zâmbind, zicea: Omul, ţinând cu dreaptă credinţă ocârmuirea cetăţii de pe şapte munţi, povăţuitorul împărăţiei s-a aflat slujind dragostei Mele, şi lui i se cuvine împărăţia cerurilor, ca unui râvnitor şi următor al lui Hristos (Acesta este împăratul pe care au să-l pună îngerii în Constantinopol, după căderea turcilor, după cum zice Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos).

După aceasta, cele mai multe lăsându-le, zicea: Mireasa Mea, cea prea frumoasă (adică Biserica), împodobită şi cinstită, pe care mulţi cârciumari s-au silit să o crâşmărească şi prea curvă să o arate; iar ea de Mine nu s-a lepădat şi împotriva eresurilor celor de multe feluri s-a înarmat şi le-a surpat şi de pe piatra care este întemeiată nu s-a clătinat; nici porţile iadului nu o vor birui.

Iar după aceasta a zis şi pentru păcătoşi, precum arată cuvintele cele însemnate ale oamenilor celor buni şi a celor răi: Pe câţi moartea i-a închis şi, cu pocăinţă, nu s-au spălat! Şi cartea avea mai întâi scrise lucrurile oamenilor buni, iar după acestea erau scrise fărădelegile oamenilor celor răi. Ca nisipul mării era mulţimea lor, pe care, trecându-le, Domnul Iisus se supără foarte, clătinând cu capul şi suspinând. Şi stătea acea înfricoşată mulţime a îngerilor, foarte înspăimântaţi şi cuprinşi de cutremur, şi ziceau de trecerea citirii veacului al şaptelea. De când a început acest veac, ziceau ei, cu multă şi cu grea nevoie de păcate se cuprinde cea mai multă parte a cărţii acesteia. Ajunge! Căci cartea naturii omeneşti, după înjumătăţirea ei (adică în al şaptelea veac şi jumătate au să ia sfârşit toate, adică până la anul 7500 de la facerea lumii), este plină de fum şi de nevoi, plină de pizmă şi de ucidere, plină de minciuni şi de duşmănie şi de pomenirea de rău şi de toate alte păcate urâte. Pentru aceasta, cu înjumătăţirea ei, desăvârşit voi tăia cu totul lucrarea ei.

Acestea zicând Domnul, a pornit pe Arhanghelul Mihail, ca spre judecată. Şi, îndată, a ieşit Mihail, cu toată ceata lui, ţinând cu sine necuprinsul Scaun, ceată care este nenumărată şi pe care nu o va încăpea tot pământul. Şi, mergând, zicea: Sfânt, Sfânt, Sfânt, înfricoşat, Mare, Înalt, Puternic şi Preaproslăvit eşti, în vecii vecilor! Şi îndată a trimis pe Gavriil, cu ceata lui, şi el, ducându-se, începea, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Şi de acel înfricoşat glas, care striga, s-a clătinat cerul şi pământul. A plecat şi al treilea înger, în urma lor, înfricoşat, împreună cu ceata lui, şi numele lui era Rafail. Când mergea el striga, zicând: Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin. A plecat şi a patra rânduială de ceată, începătorul lor era grozav şi dulce la vedere. Şi, mergând şi acesta, striga, zicând: „Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a grăit; şi a chemat tot pământul, de la răsăriturile soarelui până la apusuri. Din Sion este buna cuviinţă a frumuseţii Lui! Dumnezeu arătat va veni şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge şi împrejurul Lui vifor foarte ” şi celelalte ale Psalmului. Şi cei mai mari ai cetei răspundeau, zicând: Scoală-Te, Doamne, judecă pământul, că Tu îl vei moşteni pe dânsul cu toţi aleşii Tăi şi cu toţi cei ce păzesc poruncile şi îndreptările Tale. Că binecuvântat eşti, Cel ce vii! Că vrei să judeci pământul şi lumea întru adevăr şi dreptate. Şi începătorul acestei dumnezeieşti cete se numea Uriil, ca cel ales cu numele.

După aceasta a venit înaintea feţei Domnului prea proslăvita Sa Cruce, strălucind ca un fulger înfricoşat, şi era mare slava ei, având bună mireasmă, foarte mare. Şi se aducea în mijlocul celor două cete, a Stăpâniilor şi a Puterilor, cu prea mare cinste. Şi mergând ele, era o înfricoşată privelişte, căci mulţimea puterilor acelora era cuprinsă de multă fricăşi cutremur. Şi, când se despărţeau ele, cântau şi ziceau: „Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu şi bine voi cuvânta numele Tău în veac şi în veacul veacului.” Şi cealaltă ceată răspundea şi zicea: „Înălţaţi pe Dumnezeu şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluia!”

Şi după aceasta s-a dat dumnezeiasca poruncă către Arhanghelul Mihail şi stând înaintea feţei Domnului, a venit şi un alt înger şi sta înaintea feţei Domnului, fiind gata ca în chip de ostaş de a porni, având încinsă scularea din morţi, şi era acea sculare, ca o piele subţire, schimbată, înăuntru era ca cenuşa cea obişnuită, foarte vârtoasă şi pe partea din afară scria învierea morţilor, iar pe cea dinăuntru, viaţa celor adormiţi în buna credinţă. Şi, luând Domnul în mâinile Sale scularea morţilor, a suflat de trei ori într-însa şi trei cuvinte a grăit către ea şi a dat-o lui Mihail, înfricoşatului înger, zicând: Ia trâmbiţa aceasta şi mergi la locul Căpăţânei, în care Preacuratele Mele mâini Le-am întins, şi, stând, trâmbiţează de trei ori şi să stai. Şi aceasta zicându-i, s-a dus îngerul cu sârguinţă. După aceasta a chemat altă ceată, care se cheamă „începătorii”. Şi zicea celui mai mare al lor: „Ţie îţi zic: luând dumnezeiasca ta ceată să stai în toată lumea, ca să răpeşti în nori pe toţi Sfinţii de la răsărituri şi de la apusuri, de la miazăzi şi de la miazănoapte şi să-i aşezi, în ceasul trâmbiţei, în văzduh, spre întâmpinarea venirii Mele.”

După aceasta a dat semn, prin îngeri, ca să schimbe cerul şi pământul, din stricăciune în nestricăciune; soarele şi luna să se întunece, stelele să cadă, râurile şi marea să se usuce, şi toate cele ce sunt pe pământ să se piardă şi să se sfârşească. Pe urmă a căutat Dreptul Judecător, spre pământ, şi iată a văzut ceaţă, întuneric, plângere, vaiete şi osteneala oamenilor, din multa tiranie a satanei. Căci balaurul, plin fiind de mândrie, de nebunie şi de furie, înghiţea (mânca), pe toate sfărâmându-le, ca verdeaţa buruienilor. Şi mai ales, când vedea pe îngerii lui Dumnezeu pregătindu-i focul cel veşnic.

Deci, văzând acestea, Dreptul Judecător îndată a poruncit unuia din îngeri, care era înfricoşat, iar vederea lui aspră, îngrozitoare şi nemilostivă; şi acesta era căpetenia unei cete de îngeri şi i-a zis: mergând, ia cu tine toiagul Meu şi sfarmă şi înfricoşează, şi ia, împreună cu tine, şi nenumăratele tale rânduieli, cele mari, şi călătoreşte pe marea cea înţelegătoare (adică în toată lumea) şi prinde balaurul, cu toiagul puterii Mele, după porunca Mea, şi îl răneşte cumplit şi, pe toate duhurile lui, cele necurate, legându-le şi ridicându-i pe toţi, să-i împrăştii în puturoasele munci. Şi, mergând acesta, a prins pe balaurul întunericului împreună cu dracii lui şi îl ducea la focul gheenei. După aceasta a zis Domnul, către Arhanghelul ce ţinea dumnezeiasca trâmbiţă, să trâmbiţeze. Atunci pe neaşteptate s-a făcut multă tăcere în ceasul acela, ca şi cum toate s-au pustiit. Deci a mai trâmbiţat şi toate trupurile morţilor s-au aflat întregi. Şi a trâmbiţat a treia oară. Şi s-a pornit Duhul Domnului, din glasul trâmbiţei, şi a intrat în fiecare trup şi spaimă şi frică a cuprins pe toţi de glasul trâmbiţei. Şi tremurau cele de sus şi cele de jos şi se îngrozeau cu totul.

Şi s-au sculat morţii într-o clipeală de ochi (de a căror povestire, fraţilor, frică este şi a grăi), şi, stând ei, cuprindeau toată faţa pământului. Şi precum ploaia împiestriţată, aşa se pogorau cetele legiunilor de îngeri din cer, la Scaunul pregătit, strigând întru tărie şi zicând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de Slava Lui!.” Şi sta tot poporul cu frică şi cu cutremur, iar nenumăratele cete de îngeri, de sus privind, se înspăimântau de acea stăpânire înfricoşată şi acea pogorâre pe pământ.

Deci, cum priveau toţi de sus, fără de veste, s-a făcut cutremur şi tunete şi fulgere în valea dreptăţii şi i-a cuprins pe toţi mare frică şi cutremur şi multă nepricepere. Şi, îndată, s-a ridicat tăria cerului şi deodată s-a arătat cinstita Cruce, strălucind mai mult decât soarele, slobozind raze strălucitoare şi bună mireasmă, şi era dusă de către Sfinţii îngeri. Şi, după puţin timp, s-a făcut cântare şi laudă de obşte, zicând: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat tuturor oamenilor, Judecătorul şi Stăpânul şi Domnul păcii.”

Şi, această cântare făcându-se cu tărie, iată, Judecătorul S-a arătat pe nori, şezând pe Scaunul slavei Sale şi, de multa strălucire şi curăţire, se înflăcăra cerul şi pământul. Şi, din mulţimea morţilor care înviaseră, fără de veste se ridicau în sus şi se răpeau de nori în văzduh întru întâmpinarea Domnului. Iar cei rămaşi jos, plângeau cu amar că nu s-au învrednicit a fi răpiţi şi ei. Şi erau în amară durere şi întristare sufletele lor. Plecau genunchii la Judecătorul şi iarăşi se ridicau. Şi după ce a şezut Judecătorul pe Scaunul slavei Sale celei înfricoşate, au stat împrejurul Lui toate puterile cerurilor, cu multă frică şi cu cutremur. Şi cei ce în nori se răpiseră, spre dumnezeiasca întâmpinare a Dreptului Judecător, s-au pus toţi de-a dreapta, iar care nu s-au răpit în văzduh, cea mai mare parte, s-au despărţit de ei şi s-au dat focului gheenei, fără a fi judecaţi (aceştia sunt păgânii, cei ce n-au crezut în Dumnezeu). Iar ceilalţi s-au adunat de-a stânga Judecătorului, şi dintre aceştia cei mai mulţi erau iudei şi boieri, arhierei, preoţi, împăraţi, clerici şi mulţime multă de monahi şi mireni, care stăteau cu multă ruşine şi se ocărau pe sine, ticăloşându-se pentru a lor pierzare.

Aşa, avându-şi feţele pline de ruşine, se sfărâmau ca şi cum ar trage de moarte, foarte tare suflând, iar alţii sforăind, ca în somn schimbându-se, şi toţi erau cuprinşi de multă durere de plâns, de nedumerire şi de deznădăjduire, şi nici unul nu avea nici o mângâiere bună. Cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului, toţi erau luminoşi şi frumoşi, luminând ca soarele şi strălucind mai mult decât fulgerul; toţi cinstiţi şi proslăviţi, albi ca lumina, înfocaţi de fulgerul luminii, strălucindu-se cu tot adevărul, şi nu îndrăznesc a zice, ca însuşi Judecătorul şi Dumnezeul nostru.

Deci, îndată, uitându-se în amândouă părţile, înfricoşatul Judecător, la cei din dreapta privind cu bucurie, a zâmbit. Iar văzând pe cei din stânga, S-a tulburat, cu multă urgie, şi Şi-a întors faţa Sa de la dânşii. Şi cu glas mare zicea către cei de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia Mea cea gătită vouă, mai înainte de întemeierea lumii, căciamflămânzit şi Mi-aţi dat deam mâncat, am însetat şi M-aţi adăpat, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. ” Şi răspunzând aceia, au zis: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, însetat şi Te-am adăpat, străin şi Te-am primit, gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi Te-am cercetat, sau în temniţă şi am venit la Tine?”

Atunci, răspunzând, Domnul nostru Iisus Hristos, le-a zis: „Amin, amin, zic vouă: întrucât aţi făcut unuia, dintre aceştia mai mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut.” Apoi, întorcându-Se cu iuţime către cei de-a stânga, le-a zis: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui! Că, am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu M-aţi adăpat, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi nu M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi nu aţi venit la Mine.” Şi, răspunzând ei, au zis: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau în temniţă, şi nu am slujit Ţie?” Atunci, răspunzând, Domnul le-a zis: Amin, amin, zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Duceţi-vă de la Mine voi, cei întunecaţi ai pământului, în tartar, unde este scrâşnirea dinţilor; acolo va fi vaiul şi plânsul cel nemângâiat!

Acestea zicând şi hotărând Domnul, iată că, pe neaşteptate, pe dinaintea feţii Sale, din partea răsăritului, a izvorât un râu de foc mare şi înfricoşat, cu tărie mergând spre apus. Şi era în lăţimea lui ca o mare, mare şi largă. Deci, cei de-a stânga, foarte tare s-au înfricoşat, când curgea râul cel de foc şi tremurau foarte mult, fiind întru nepricepere şi li se schimba mintea, ca într-o uimire. Şi îndată, înfricoşatul Judecător a poruncit ca prin mijlocul râului cel de foc, să treacă drepţii şi păcătoşii, ca prin foc, să se încerce ei. Şi întâi cei ce stăteau de-a dreapta au început a se încerca. Şi, trecând toţi prin mijlocul focului, s-au aflat ca aurul cel curat şi lucrurile lor nu s-au ars, ci, mai vârtos, s-au arătat mai luminate şi strălucite, prin ispitire. Şi se bucurau foarte, când se cercau dumnezeieştile lor fapte şi nu s-a aflat nicidecum stricăciune întru dânşii. După aceasta, au venit şi cei de-a stânga, ca să treacă şi ei prin mijlocul focului, spre a se încerca lucrurile lor. Deci, cum au început a trece, flacăra a ars pe cei păcătoşi împreună cu lucrurile lor; s-au ars ca nişte paie, rămânând ei întregi spre a se arde în veci şi încă a se arde fără a se mistui, împreună cu diavolul şi cu îngerii lui, în vecii vecilor; şi nici unul dintre dânşii n-a putut trece râul cel de foc. Pe toţi i-a cuprins focul, ca pe nişte vrednici de muncă.

Atunci, înfricoşatul Judecător, sculându-Se de pe Scaun, a început a face pornire spre dumnezeiasca cămară, către împărăţia cerurilor şi Se depărta împreună cu toate puterile cereşti care cântau, zicând cu multă frică şi cutremur: ridicaţi domni porţile voastre şi să se ridice porţile Edenului, să intre Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul, împreună cu toţi Sfinţii Lui, ca să le dăruiască lor moştenirea cea veşnică. Şi altă ceată striga, zicând: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Lui, împreună cu toţi fiii cei după har. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă, împreună cu fiii Sionului. Iar Arhanghelii, mergând înainte, slăveau pe Domnul, şi cântau, în versuri cereşti şi de mântuire, zicând, ca şi cum ar răspunde: „Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru; să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm Lui.” Şi altă ceată răspundea, zicând şi cântând cu dulceaţă: „Dumnezeu, mare este Domnul şi împărat mare peste tot pământul; că în mâna Lui sunt toate marginile lumii, şi înălţările munţilor ale Lui sunt.”

Aşa, de dulceaţa cea mare a cântărilor acestora, ca în somn se prefăceau cei ce ascultau şi erau într-o nespusă bucurie. Şi, cântând Sfinţii îngeri, în aşa cântare intrau Sfinţii cu Domnul nostru Iisus Hristos, în cereasca desfătare a dumnezeieştii cămări, în săltarea inimii; apoi s-au închis porţile. Iar după ce s-au închis porţile cămării celei de nuntă, atunci, a chemat Domnul pe cei întâi ai dumnezeieştilor îngeri, şi au stat de faţă: întâi Mihail şi Gavril, Rafail, Uriil şi, după aceştia, începătorii celorlalte cete, spre a împărţi dumnezeieştile daruri şi cununi.

Ceata celor 12 Apostoli

După aceasta au fost chemaţi cei 12 Apostoli, luminătorii lumii, înaintea dumnezeieştilor îngeri, şi s-a dat lor înfricoşată şi prea luminoasă strălucire. Şi iarăşi, li s-au dat lor 12 scaune, în chipul focului, ca nişte dumnezeieşti stele, şi au şezut împreună cu învăţătorul lor, Domnul nostru Iisus Hristos, întru multă slavă şi cinste. Şi era slava lor lumină veşnică, necuprinsă şi de minte neapropiată. Şi erau curaţi precum chihlimbarul, lăudându-se către prea curatele Puteri îngereşti şi li s-au dat cununi prea frumoase şi minunate, în chipul cristalului, bine împodobite cu pietre cereşti nepreţuite. Şi le purtau pe creştetul lor, ţinându-se de către cei mai mari şi înfricoşaţi îngeri, şi toate se clătinau.

Ceata celor 70 de Apostoli

După aceştia, au intrat cei 70 de Apostoli înaintea feţii Domnului, stând împrejurul Scaunului Lui, ca nişte boieri mari. Şi li s-a dat şi lor aceeaşi cinste şi slavă, dar cununile celor 12 erau mai minunate. Şi precum soarele nu lasă ochii omului a-l vedea şi a-l înţelege, aşa şi acelea, nu s-au făcut înţelese, fericitului bărbat, care a văzut această vedenie, pentru multa strălucire a slavei lor.

Ceata Sfinţilor Mucenici

După aceştia, au venit înaintea feţei Domnului o ceată mare de Sfinţi, care erau Mucenicii, şi stând înaintea cetelor cereşti, împrejurul înfricoşatului Scaun, s-a dat lor viaţa şi locul obştei celei mari, pe care au pierdut-o dracii, căzând din cer. Şi îndată s-au făcut Sfinţii Mucenici în mari cete, şi dumnezeieştile căpetenii ale cetelor cereşti degrabă le-au adus lor mulţime de cununi cereşti şi sfinte, şi le-au pus pe sfintele lor creştete şi, precum soarele străluceşte, aşa erau şi cununile, ce se puseseră pe capetele lor; şi săltau Sfinţii, veselindu-se foarte şi îndumnezeindu-se.

Ceata Sfinţilor Ierarhi

După aceasta a intrat ceata Sfinţilor Ierarhi, ceata preoţilor, a diaconilor şi a clericilor şi s-au pus pe dumnezeieştile lor capete cununi veşnice şi neveştejite. Fiecăruia i s-a dat, după lucrarea, răbdarea şi sârguinţa lui şi după ocârmuirea turmei încredinţată lui. Deci, se îndulceau cu bucurie, veselindu-se foarte şi s-au făcut moştenitori ai dulcei desfătări, luminaţi fiind ca soarele (şi alţii ca focul), în multă desfătare şi har fiind. Şi s-a dat tuturor clericilor (celor bisericeşti) Jertfelnicul cel înţelegător şi mai presus de ceruri, ce aduce întru el jertfă sfântă. Şi toţi erau încununaţi. Iar cununile nu erau de o potrivă la toţi, ci cunună de cunună se deosebea, covârşind cu slava, precum stea de stea se deosebeşte cu slavă. Şi mulţi din preoţi erau mai slăviţi şi mai străluciţi; încă din diaconi şi din clerici întreceau cu sfinţenia pe Arhierei şi preoţi.

Ceata Sfinţilor Monahi

După aceştia a intrat dumnezeiasca ceată a sfinţilor monahi. Şi faţa lor era plină de bună mireasmă, strălucind cu tainice raze, negrăite, strălucitoare ca ale soarelui, plină de slava lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Deci îndată li s-au dat lor câte 6 aripi, îmbrăcându-se cu ele de către înfricoşaţii Serafimi, întru puterea Duhului Sfânt, şi strigau: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Şi slava lor era foarte mare şi prea proslăvită, ca a acelora cu ochi mulţi, purtând în sine dumnezeiască lumină. Iar cununile lor erau în multe chipuri împodobite şi la vedere deosebindu-se. Căci după sudorile şi nevoinţele lor, li s-a dat şi slava, precum soarele de lună se deosebeşte.

Ceata Sfinţilor Prooroci

Iar după aceştia s-a apropiat ceata Proorocilor şi li s-a dat lor Cântarea Cântărilor şi instrumentele de Psalmi mişcătoare, ale lui David, cu timpane şi cu hore şi cu lumină de strălucire nematerialnică, pline de veselie şi de laude de mulţumirea Sfântului Duh. Iar cununile lor erau de aur, fulgerând şi erau bine aşezate pe creştetul lor. Apoi li s-a rânduit lor puţin a cânta pe lângă dumnezeiasca cămară a Stăpânului; şi cântau cântări veselitoare, încât săltau toţi Sfinţii, care din veac bine au plăcut lui Dumnezeu. Acestea primindule Sfinţii, din Preacurata dreaptă a Stăpânului şi Mâtuitorului nostru, au moştenit bunătăţile, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.

Poporul cel de obşte al dreptcredincioşilor creştini

După aceasta a intrat poporul cel de obşte al drept credincioşilor creştini şi toată ceata celor mântuiţi din lume: săracii şi boierii, împăraţii şi preoţii, robii şi cei slobozi şi toţi stăteau înaintea dumnezeieştii cămări a Mirelui, Care i-a despărţit pe fiecare după faptele lui:

Cei milostivi

Deosebindu-i, pe cei milostivi şi curaţi, le-a dat lor desfătarea raiului cea din Eden: palaturi cereşti luminoase, cununi bineîncuviinţate şi bucurie de sfinţenie şi scaune şi scripturi şi îngeri luminoşi a sluji strălucirii lor. Iar bucuria lor era ca roua cea grasă şi ca aerul prea luminos.

Cei săraci cu duhul

După aceştia, au intrat cei care, pentru Hristos, s-au făcut săraci cu duhul. Şi s-au înălţat foarte, foarte, luând cununi prea împodobite şi strălucite, din mâna Domnului, care i-a făcut moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Cei ce plâng

După aceştia au intrat cei ce plâng, pentru păcatele lor, cu fierbinte pocăinţă şi li s-a dat lor marea mângâiere a Sfintei Treimi, în multă veselie şi bucurie. Şi erau prea străluciţi de darul lui Dumnezeu.

Cei blânzi

După aceştia au intrat cei blânzi şi smeriţi. Şi li s-a dat, spre moştenire, pământul celor blânzi în care pică dulceaţă şi buna mireasmă a Duhului lui Dumnezeu. Aceştia, aveau multă veselie şi bucurie când au văzut că li s-a dat a moşteni fericitul pământ. Şi li s-au dat cununi de mult preţ, de trandafiri împestriţaţi, slobozind raze strălucitoare pe care, luându-le din mâna Domnului, se bucurau, veselindu-se întru bucuria sufletelor.

Cei ce flămânzesc pentru dreptate

După aceştia, au intrat cei ce flămânzesc de dreptate şi de poruncile lui Dumnezeu. Şi li s-a dat, spre saţiu, plata dreptăţii, îndulcindu-se întru buna lor stare, văzând înaintea lor pe împăratul Hristos, cu laude înălţat şi prea proslăvit de către Sfinţii îngeri. Şi erau cununile lor de mult preţ şi înfrumuseţate.

Cei curaţi cu inima

După dânşii, a intrat ceata celor ce, cu inima curată, au lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi li s-au dat ochi luminoşi, plini de toată bucuria şi mila Domnului, dându-li-se îndemânatică vedere, prea luminoasă, încât li s-a dat a vedea ei, curat, faţa lui Dumnezeu, în vecii vecilor. Iar cununile lor erau de diferite culori, prea luminoase, iar în partea dinapoi aveau cruci, în chipul cristalului, iar de-a dreapta şi de-a stânga, popor cu închipuirea, iar dinainte, erau heruvimiceştii ochi, cu totul cinstiţi.

Făcătorii de pace

Şi după acestea a intrat cinstita ceată a făcătorilor de pace. Şi li s-a dat pacea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi a Duhului Lui, şi bunăvoirea, înţelegerea şi mila luminată, din strălucirea lui Hristos. În urmă a venit, pe deasupra lor, o mână închipuită din încheieturi de oase, ţinând un condei nematerialnic, şi s-a scris pe frunţile lor: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, fii ai Lui cu darul, iar nu cu firea.” Şi la urmă li s-a dat lor cununa păcii, prea luminată, având scris Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi se veseleau, bucurându-se, întru dulceaţa lui Dumnezeu.

Cei prigoniţi pentru dreptate

După aceştia, au intrat cei prigoniţi pentru dreptate. Şi li s-a dat dumnezeiasca laudăşi viaţa cea prea minunată, strălucind, cu revărsări de lumină şi cu raze strălucitoare. Apoi li s-a dat şi negrăite scaune, în cer. Iar cununile lor erau de aur prea luminos şi erau bine aşezate din dumnezeiescul Dar. Şi de slava lor se veseleau cetele îngereşti.

Cei ocărâţi pentru numele lui Hristos

După aceştia, a intrat ceata celor ocărâţi pentru numele lui Hristos, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Şi li s-a dat sfânta fericire a dumnezeieştilor laude, de la îngerii lui Dumnezeu şi prea necovârşitoarea cinste şi laudă şi slava bogăţiei şi nemărginita lumină a lui Hristos. Pe urmă li s-au dat scaune făcute din felurite culori şi sceptruri, cuviincioase lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui. Şi, după aceasta, li s-au dat cununi împărăteşti, de la slava lui Dumnezeu. Iar lauda lor era cu bunăcuviinţă şi înfrumuseţată, fără de asemănare.

Cei ce sunt în pocăinţă

(adică în canon de la duhovnic)

După aceştia au intrat alţii, care s-au pocăit de păcatele lor, dar nu s-au nevoit cu postire şi cu rugăciuni, însă de rele s-au ferit. Deci, Judecătorul Slavei le-a zis lor: Vă este deajuns că aţi scăpat de munci. Şi le-a dat lor numai ca un chip de inel – semn de nemuncire a lor – ca să fie, adică, slobozi de foc. Şi li s-a dat a şedea la un loc de puţină răsuflare.

Despre cei din neamuri, mai dinainte de venirea lui Hristos

După aceştia au intrat multă mulţime, din neamuri, care au fost mai înainte de Hristos, şi s-au săvârşit neavând legi, dar toţi au făcut cele ale Legii lui Hristos; căci mulţi dintre dânşii străluceau ca soarele. Şi, pentru ale lor vrednicii şi curăţenii, au dobândit dumnezeiescul Rai şi buna mireasmă a lui Dumnezeu. Asemenea aveau şi cununi prea luminoase împletite de trandafiri şi de crini.

Pentru Sfinţii prunci

După aceştia a intrat o ceată de sfinţi, care erau pruncii creştinilor şi toţi erau ca la vârsta de 30 de ani. Şi, uitându-Se, Mirele a zis: haina voastră cea de la Botez este neîntinată, iar faptele asemeni; deci, ce vă voi face vouă? Atunci au răspuns şi ei cu îndrăzneală şi au zis: Doamne, fiindcă ne-ai lipsit de bunătăţile cele pământeşti, nu ne lipsi măcar de cele cereşti! Iar Mirele, zâmbindu-le, i-a făcut părtaşi veşnicilor bunătăţi întru neîncetata veselie şi bucurie. Şi li s-au dat lor cununile credinţei şi ale dragostei şi ale nerăutăţii. Şi erau prea minunaţi înaintea oştilor cereşti, şi se bucurau sfinţii prunci, purtând cununi nestricăcioase, întru curăţirea inimii. Şi minune era că, văzând sfinţii îngeri rânduielile tuturor sfinţilor, mai marii luminători (adică Arhanghelii Mihail şi Gavriil) răsunau cântări de bucurie şi se înspăimântau foarte de mărirea bunătăţii lui Dumnezeu.

Pentru Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu

După acestea toate, iată, că vedea omul lui Dumnezeu, cu duhul, că a sosit înaintea Mirelui oarecare Mireasă, foarte luminată, ca un fulger a lui Dumnezeu înfricoşat, şi cu totul cinstită. Şi era mare bucurie şi veselie îngerilor lui Dumnezeu. Şi, când mergea, străluceau picioarele ei ca soarele, iar genele ei erau ca fulgerul şi era plină de bună mireasmă cerească şi de dumnezeieşti aromate. Şi călătorea prin aer şi, de harul ei, se bucurau Sfinţii lui Dumnezeu. Şi, îmbrăcată fiind cu porfiră bineîncuviinţată, purta pe dumnezeiescul ei cap o coroană, a cărui minunată podoabă limba omenească nu poate s-o arate, din care ieşeau, ca nişte raze ale dumnezeirii. Şi ieşeau spre a ei întâmpinare cetele Sfinţilor îngeri şi ale tuturor Sfinţilor. Şi purta deasupra dumnezeiescului ei creştet, oarece prea slăvit, de la Sfântul Duh. Acea preacurată diademă era cu firea netâlcuită. Iar când mergea ea, la dumnezeiasca cămară, către Mirele, mergea după dânsa mulţime multă de tineri şi fecioare, care urmau după dânsa cu imnuri şi laude de cântări, slăvind pe Dumnezeu, pentru lucrurile Sale cele slăvite. Şi când s-a apropiat de Mirele s-a închinat de trei ori împreună cu toate acele sfinte fecioare.

Atunci El, văzând acea prea frumoasă podoabă, S-a veselit de dânsa foarte, şi zâmbind şi-a plecat ei capul Lui; iar ea, strângând la piept prea curatele Sale mâini, s-a apropiat cu multă dragoste şi evlavie şi i-a sărutat prea curaţii săi ochi, cei nemuritori, şi neadormiţi şi prea dulci. Şi, după dumnezeiasca sărutare, însuşi Domnul tuturor, le-a dăruit acelor sfinte fecioare îmbrăcăminte asemenea cu întocmirea în chipul fulgerului şi prea curate cununi. Şi după acestea toate, apropiindu-se înţelegătoarele Puteri cereşti şi toţi Sfinţii, cei ce bine au plăcut lui Dumnezeu, toţi, cu mare bucurie, au îngenunchiat înaintea Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi, cu multă bucurie, o lăudau şi o fericeau şi, întinzându-şi mâinile lor, o slăvea pe dânsa.

Iar după ce a dăruit Domnul toate darurile cuviincioase tuturor, atunci, S-a sculat şi Mirele din cămara Sa cea de nuntă şi a ieşit ţinând în dreapta pe Prea Curata Sa Maică, iar la stânga pe un oarecare Prooroc minunat. Şi aşa, din cămara de Mire ieşind, Se plimba. Apoi au intrat în dumnezeiasca cămară (Cetatea cea cerească) în care sunt bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a dăruit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul. Când a intrat Domnul în acea prealăudată şi luminată cetate, atunci, au intrat împreună cu El şi toate cetele Sfinţilor. Şi văzând Sfinţii acele negrăite bunătăţi au săltat de multă veselie şi bucurie.

Şi, mergând, au început cântări şi laude şi intrau cu cinste în lăcaşurile lor, cele minunate. Acolo a împărţit Dumnezeu bunătăţile cele nespuse tuturor, celor ce-L iubesc pe Dânsul. Iar eu mult am rugat pe sluga lui Dumnezeu ca să-mi spună în ce fel sunt acele bunătăţi de care Sfinţii se împărtăşesc. Şi, neputând nicidecum a-mi spune, suspinând, acesta numai a zis: că nu se poate cu limba a grăi şi cu mintea a le înţelege sau a le asemăna cu oarecare lucruri pe acelea de acolo, căci erau afară de toată înţelegerea, şi de a le încerca cu mintea nu este cu putinţă. Deci, când a împărţit Domnul tuturor Sfinţilor Lui toate bunătăţile, atunci a poruncit marilor Heruvimi a înconjura, ca un zid, cetatea (Cămara cea veşnică). A poruncit şi Serafimilor să înconjoare pe Heruvimi. Iarăşi a poruncit Scaunelor a înconjura pe Serafimi. De asemenea, a rânduit Domniilor de a înconjura pe Scaune. După aceasta a hotărât Incepătoriilor a înconjura pe Domnii. Iar Stăpâniile înconjurau pe Începătorii şi Puterile cerurilor pe Stăpânii. Şi aşa au înconjurat cetatea, ca un zid şi aşa cetele se înconjurau una pe alta.

Şi sta şi Mihail între dânsele cu ceata lui, din partea dreaptă a veşnicelor cămări, iar Gavriil, de-a stânga cămării sta, împreună cu ceata lui, cu multă evlavie. Uriil a trecut înspre apusul cămării. Rafail sta cu ceata lui, cu multă cucernicie, înspre răsărit. Iar acestea toate s-au făcut din porunca Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor Sfinţilor. Şi stăteau aceste patru tabere, foarte mari, iar cetele şi prea curatele puteri stăteau, una după alta, împrejur şi toate înconjurau cămara (Cetatea) lui Dumnezeu, întru multă lumină. După ce toate acestea s-au făcut, atunci, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a supus Tatălui Său, Celui ce I-a supus toate, şi I s-a dat Lui toată Stăpânirea, Domnia şi Puterea. Apoi a intrat şi El Însuşi în dumnezeiasca şi neapropiata cămară, moştenirea Tatălui Său, Împărat şi Arhiereu veşnic făcându-Se, cu toţi moştenitorii Lui cei Sfinţi.

Deci, fraţilor, după sfârşitul tuturor celor ce s-au zis, a căror taine dreptul a fost văzător, prin înfricoşată descoperire, mai pe urmă Însuşi Tatăl, Născătorul Unuia-Născut Fiului Său, Lumina cea neapropiată şi necuprinsă, luminând cu lumină neapusă peste acea Cetate cerească, după cum spune şi în Apocalipsa, strălucea deasupra preacuratelor Puteri şi a toată aşezarea lor şi înconjurarea, şi asupra prea curatelor sale cămări. Şi precum soarele luminează lumea, aşa şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul tuturor şi a toată mângâierea, revărsa lumina Sa, cu nespusa Dumnezeire, peste toţi Sfinţii şi, neîncetat, împreună, Sfânta Treime împărăţeşte în veci.

De aici înainte nu le mai era lor noapte, că Dumnezeu le este lor lumină şi viaţă şi ziuă şi necuprinsă dulceaţă şi veselie. După aceasta s-a făcut multă tăcere şi a dat dreptului puterea a vedea, cu ochii lui, lumina curată. Şi iată, cetei celei dintâi i s-a dat moştenire cântarea cea neîncetată şi necurmată, având neasemănatăşi nespusă dulceaţă. Deci, îndată, acea dumnezeiască şi prea înfricoşată ceată a Heruvimilor a început negrăită cântare, întru bună mireasmăşi frumuseţe, încât inimile Sfinţilor, din nemăsurata bucurie şi dulceaţă a dumnezeieştii cântări, se veseleau, urmând lui Dumnezeu cu slavă, în preacurata cetate.

După cea dintâi ceată, s-a dat acea nepovestită cântare de slavă, la a doua ceată, a Serafimilor. Şi au început şi aceştia a cânta, cântări în multe feluri, ce nu pot fi spuse de mintea omenească. Şi, precum mierea îndulceşte cu îmbelşugare, aşa şi cântarea aceea îndulcea auzul Sfinţilor şi veselea toate simţirile lor, iar ochii lor vedeau lumina cea neapropiată. Nările lor miroseau buna mireasmă a Dumnezeirii. Auzul lor auzea dumnezeiasca cântare a preacuratelor Puteri, iar gura lor mânca şi bea Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, nou, întru împărăţia cerurilor. În mâinile lor ţineau veşnicile bunătăţi şi se bucurau. Picioarele lor dănţuiau întru lărgimea preafrumoasei şi preacuratei cămări; şi aşa, prin toate simţirile lor primeau mare bucurie şi nespusă dulceaţă.

După aceasta s-a dat dumnezeiasca cântare de către a doua ceată la a treia, cu acelaşi răsunet al frumuseţii şi al privirii. Iar de către aceştia s-a dat nespusa cântare la a patra ceată, după starea lor. Asemenea, acea nepricepută de mine cântare, s-a dat din ceată în ceată, după rândul aşezării lor, făcând bucurie şi veselie în inimile Sfinţilor. Şi era tainic şi dulce foarte versul lor, căci înfricoşată era cântarea şi nu era numai de un fel, ci erau felurite şi negrăite şi străine cele ce ieşeau din gurile lor. Şi, precum încheietură cu încheietură şi mădular cu mădular se alcătuiesc, aşa, împreună, unii cu alţii glăsuiau şi-şi alcătuiau împreună cântările lor şi se înălţau către Dumnezeu, iar Sfinţilor li se făcea nespusă veselie. Şi când aceştia, toţi, cu multă laudă, de bună rânduială săvârşeau cântarea lor, atunci, şi toţi Sfinţii îngeri începeau întreita cântare, şi mai ales între aceste străine şi prea slăvite rânduieli, Mihail începea, iar Gavriil înapoi răspundea, căci cei patru începători răsunau ca nişte înfricoşaţi stâlpi din nemăsurata rânduială a strălucirii lor. Şi pe rând, unul după altul, se alcătuiau a cânta cu multă evlavie şi se odihneau între dânşii. Iar cântarea lor era repede şi foarte tare.

Şi după aceasta, au început toţi cei dinăuntrul dumnezeieştii cămări, din nemărginita acea cântare a dănţui, a cânta şi a preamări pe Dumnezeu. Şi erau înăuntru şi afară cântări de laude înfricoşate, aşa că se înflăcărau inimile Sfinţilor din fericita dulceaţă ce înălţa acele cântări neîncetate care, toate minţile le covârşesc întru nesfârşiţii veci.

Repede, pe toate acestea le vedea fericitul, robul lui Dumnezeu, şi era întru multă uimire. Şi s-a făcut glasul cunoştinţei lui Dumnezeu, zicând către dânsul: „După această multă privire şi proorocească vedenie, câtă ai văzut şi ai auzit, îţi zic ţie ca să le însemnezi în scrisoare, cu toată înţelepciunea, întru preafericitul adevăr, pe toate cele văzute şi nevăzute, câte ţie s-au descoperit, ca unui tainic şi iubit al Meu fiu şi prieten şi moştenitor al împărăţiei Mele. Că ţi-am descoperit ceea ce altuia nu i-am arătat, ca să ştii câtă prietenie este între Mine şi între tine. Deci, lămureşte-te din cunoaşterea acestor înfricoşate taine, cum au să fie. Şi aşa, să cugeţi la cele viitoare, pentru multa Mea iubire de oameni, pe care o am spre tine şi spre toată firea omenească, care întru multă smerenie slujeşti stăpânirii Mele. Căci Eu, cu plăcere privesc spre cel blând, smerit şi liniştit şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele.”

Eu socotesc că omul acesta să se fi făcut mucenic, pentru că i-a zis Domnul: „Lămureşte-te din cunoaşterea acestor înfricoşate taine.” Poate a mărturisit la turci, pentru că, în împărăţia turcească, mulţime de mucenici s-au făcut.

Sursa: deveghepatriei.wordpresc.com

Profetiile parintelui Ilarion Argatu, despre vremurile de pe urma

Va fi pustiu peste tot şi jumătate din Bucureşti va fi sub dărâmături

Am văzut o jumătate de Bucureşti sub dărâmături şi jumătate în picioare, dar pustiu şi gol, fără oameni. Pe străzi erau maşini de tot felul, care mai de care mai frumoase, mai luxoase, dar fără oameni. Puteai să-ţi alegi pe care voiai. Nimeni nu era şi nimănui nu-i trebuiau. Am văzut oraşe şi sate pustii, câmpii verzi dar pustii. Am intrat într-o casă, să mă dumiresc, dacă este cineva acasă. Nimeni. Pe aragaz, încă mai fierbea ceaunul cu mămăliguţă, masa era aranjată. Jos lângă aragaz un şorţ şi haine femeieşti, semn că a prins-o moartea pe gospodină făcând mâncare, iar pe scaune şi spătar haine bărbăteşti şi femeieşti, semn că stăteau la masă. M-am mirat şi eram stupefiat de acea linişte ca de mormânt şi de acel pustiu. Începând de la Galaţi şi până în nordul Moldovei, nu ştiu dacă am întâlnit vreo şapte oameni de toţi, aşa de rari şi de departe erau unii de alţii, poate la sute de kilometrii. Toţi erau îmbrăcaţi în haine albe, semn că numai atâţi drepţi s-au mai găsit printre oameni când s-a produs cataclismul. Am văzut până în Rusia. Până la Moscova, nu ştiu dacă or fi fost 7 oameni pe care i-am întâlnit şi aceia erau îmbrăcaţi în haine albe. Pe aici locurile erau arse, de parcă ar fi dat cineva foc la munţi şi la câmpii şi clădiri dărâmate ca la cutremur.

Ce va fi mai încolo!?

De la revoluţie încoace s-a întors totul pe dos. Nu mai este ruşine, nu mai este milă, dragostea s-a împuţinat şi va fi şi mai rău. Dacă această revoluţie pornea de la lumină, reuşeam noi, dar aşa, a pornit de la întuneric, de la reformatul acela şi ca să fie bine trebuie o contra revoluţie. Tot răul l-a adus libertatea avorturilor, dată de acel Petre Roman, suntem pe primul loc în lume cu uciderea de prunci.
Goliciunile pe care le vedeţi peste tot: în ziare, reviste, la televizor, sunt puse special ca omul văzându-le să-i strici mintea, iar violenţa pe care o arată ei în film sau la ştiri, e pusă special ca să-i strice omului inima şi odată câştigate acestea poţi să-l conduci pe om cum vrei. Toate relele se arată special, ca din lipsă de credinţă să intre diavolul. Ce-a ajuns ţara mea de râsul întregii lumi. Noi, trebuia să fim ca o floare în faţa tuturor, pentru că avem credinţa cea adevărată, nu ceea ce suntem acum.
Vă mai aduceţi aminte de Ştefan cel Mare, de Constantin Brâncoveanu, un creştin adevărat, ca să nu ne calce turcii în picioare credinţa noastră ortodoxă şi-a sacrificat proprii lui copii. Credeţi că i-a fost uşor ca tată, să vadă cum sunt martirizaţi copiii lui? Aţi văzut ce cuvinte frumoase spunea fiului celui mare: „ decât să trăieşti ca un păgân, mai bine mori ca un creştin”.
Azi ţara noastră e condusă de atei, prieteni cu turcii, cu arabii, chinezii – toţi păgâni. Fetele noastre sunt vândute de te miri cine, la turci pentru desfrânare. Nu mai este ruşine, nu mai este bunul simţ, respect, milă, iar dragostea s-a împuţinat.
Ce va fi mai încolo? Va fi mai rău! Va fi vremea de apoi. Se vor întâmpla următoarele:
1.-„ Viaţa de familie va fi la pământ”, soţii se înşeală, nu se mai respectă, copiii nu mai ascultă şi nu-şi mai respectă părinţii.
2.-„ La vremea de apoi: ne vom ţine cu mâna de burtă şi ne vom uita la cer”, au sosit timpurile acelea. Câţi n-au ce mânca sau cu ce să-şi crească copiii !?
3.-„La vremea de apoi, curvia va fi la drumul mare, în ziua mare fără nici un fel de ruşine” Vedeţi dumneavoastră singuri, la tot pasul, tinerii făcând tot felul de gesturi, cuvinte ruşinoase, fetele pe jumătate goale, nu se respectă între ei, se jignesc, nu mai e dragostea acea frumoasă dintre bărbat şi femeie cu respect, milă şi simţul sacrificiului unul pentru altul. Din cauza aceasta căsniciile, ori nu se mai fac, ori se strică foarte repede. Divorţurile care pe vremea mea nu prea auzeai de ele, azi sunt la modă, toată lumea divorţează.
4.- „La vremea de apoi, vor fi lacrimi în toate casele şi griji în servici”. Vedeţi câte nenorociri sunt în toate familiile: sărăcie, boli, copii fără servici, fac şcoli şi nu au unde să lucreze, şi griji în servici cu frica cu care stă omul zilnic m-o da afară sau nu m-o da.
5.- „La vremea de apoi, se vor sili dracii să ia la ei şi pe cei care sunt scrişi în cartea vieţii”, adică aceia care încă de la naştere au ţinut rânduiala lui Dumnezeu: botezaţi, spovediţi, împărtăşiţi, feciori, fecioare până la căsătorie, ţin posturile de peste an, merg regulat la biserică, fac fapte bune şi pe-aceia se sileşte diavolul să-i ia la el.
6.-„La vremea de apoi, urlă diavolul ca un lup căutând pe cine să apuce”
7.- „La vremea de apoi, copiii vor avea chipul balaurului”, adică un trup cu mai multe nume. Omul este dintr-un trup şi suflet. Balaurii au un trup şi mai multe capete.
Au ajuns părinţii din zilele noastre, când îşi botează copii să le dea mai multe nume 2-3-4 şi când îl strigă, îl strigă numai pe unul singur. Nu-şi mai pun nume de sfinţi la copiii lor, pun nume de actori, cîntăreţi..
Pe vremea mea era un obicei şi aşa este de fapt bine, să pui numele copilului tău, după numele sfântului în ziua în care s-a născut, ca sfântul să-l ocrotească de-a lungul vieţii, sau a sfinţilor cu cruce roşie care urmează: Sf Gheorghe, Sf. Nicolae, Maica Domnului este înaintea tuturor sfinţilor.
8.- „ La vremea de apoi, fetele vor avea servicii de-şi vor ridica poalele pentru şefii lor.

Vin vremuri grele

Vin vremuri grele pentru că s-a împuţinat credinţa. Din cauza sărăciei, oamenii îşi vor vinde sufletul pentru hrană şi îmbrăcăminte. Lumea se va înrăi, va dispare dragostea şi mila dintre oameni. Se vor contopi preoţii cu mirenii şi nu va mai fi cine să conducă pe credincioşi. Credincioşii vor rătăci, că nu vor mai găsi nici păstorul şi nici calea. Va conduce banul şi interesul de a câştiga averi. Nu va mai avea milă şi grijă de sufletele credincioşilor, nimeni. Totul se va reduce la o simplă afacere. Nu vor mai pune preţ pe mântuire, credinţă, frică de Dumnezeu, datorie, obligaţie, răspundere şi conştiinţă ci pe bani. Se vor vinde unii pe alţii. Răutatea în lume va fi de nesuportat. Frica de Dumnezeu se va împuţina. Vom trăi timpurile cele de pe urmă. Habar nu avem ce greutate vor avea. Habar nu avem ce ne aşteaptă pe noi şi pe copiii noştri. Pe copiii noştri, aceste timpuri îi vor prinde nepregătiţi să le înfrunte, pentru că părinţii din ziua de astăzi nu-şi mai educă copiii în frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni. Din cauza aceasta vor cădea victime multor răutăţi. Mamelor nu vă lăsaţi copiii în voia lor şi să-i ia valul acestui desfrânat veac. Veţi plânge veşnic, că nu v-aţi mântuit copiii şi ia-ţi făcut fii ai gheenei. Dacă lumea s-ar întoarce de la răutate, de la păcat şi necredinţă, aceste timpuri nu ar veni acum şi nu am fi noi cei care le-am trăi.

Pecetea lui Antihrist

Când va veni acel timp, timpul lui Antihrist, cei trei ani şi jumătate pe care-i va petrece pe pământ, timp în care toţi cei credincioşi lui Antihrist vor fi pecetluiţi, nu va fi după cum credem noi acum şi după cum scriu unii şi alţii prin cărţi. În primul rând, pecetea lui Antihrist nu va fi pusă de om ca o ştampilă sau după cum mai spun unii cu laser. Nu va fi pusă prin constrângere şi şantaj. Nu va fi pusă numai celor care acceptă s-o poarte şi celor ce nu acceptă li se va îngădui să n-o poarte în schimbul unei taxe. Nu va fi pusă sub formă de cip, sau altfel. Nimic din toate acestea nu vor fi. Bineînţeles că se pregăteşte calea venirii lui Antihrist de supuşii şi slujitorii lui, aşa cum a fost pregătită şi calea venirii Mântuitorului de către profeţi şi de către Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan. Aceşti pregătitori şi „înaintemergătorii” venirii lui Antihrist vor pregăti omenirea folosindu-se de: viclenii, năluciri, înşelătorii, de care se scrie astăzi prin cărţi, apoi cu frica, cu înfricoşetoare şi diabolice metode de care nu ne putem închipui. Mai întâi se vor împânzi şi vor lua amploare organizaţii şi curente satanice, de se va îngrozi lumea. Crima şi desfrâul va fi la drumul mare. Nici în munţi, nici în păduri nu vei găsi locul curat din cauza desfrâului şi a barbariilor care se vor face. Femeile vor umbla ziua în amiaza mare pe stradă goale. Şi în biserici vor intra despoiate şi neruşinate. Ce vezi că fac pe străzi haitele de câini umblând în călduri aşa vor face oamenii. Respectul şi mila faţă de om va dispărea. De Dumnezeu foarte puţini şi pentru puţin timp îşi vor aduce aminte. Cei ce vor vorbi de Dumnezeu, vor suferi de la cei necredincioşi: ocări, bătăi, prigoană, nedreptate, vor fi scoşi din serviciu, din case, alungaţi din comunitate ca pe un rău. Aceştia vor suferi atât de mult încât se vor duce la morminte şi vor striga: „ieşiţi voi din mormânt ca să intrăm noi, că nu mai putem suferi!” se vor duce la munţi şi vor implora ca muntele să-i acopere că nu mai pot răbda. Semnele apocaliptice trebuie să se împlinească. Ceimulţi vor fi fiii lui Antihrist şi cei foarte puţini vor rămâne fiii lui Dumnezeu.
Atât fiii lui Antihrist cât şi fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu o pecete pentru a se deosebi de la distanţă. Fiii lui Antihrist vor fi însemnaţi cu semnul lui satana „666”- număr omenesc (Apoc.13,18), iar fiii lui Dumnezeu vor fi însemnaţi cu Semnul lui Dumnezeu „+”: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru” (Apoc.7,3).
Când vor fi pecetluiţi, se va întâmpla în felul următor: cei ce au lucrat cu mintea, cu intelectul, cu propaganda, cu gura, împotriva lui Dumnezeu le va apărea pe frunte pecetea lui antihrist „666”; cei ce au lucrat cu braţele şi au alergat cu picioarele împotriva lui Dumnezeu le va apărea şi pe mâini pecetea lui antihrist „666”. Deci, nimeni nu le pune nici o ştampilă sau, să le facă cu laser, ci va apărea pur si simplu pe mâini şi pe frunte. Unii se vor îngrozi, când semnul de pe mâini şi frunte le va confirma că sunt însemnaţi ca fii a lui Antihrist şi vor încerca să scape de acest semn făcând operaţie, extrăgând bucata de piele cu pecetea, dar vor vedea că pecetea este imprimată şi pe os, iar prin pielea nouă cu care vor acoperi pecetea de pe os va pătrunde din nou pecetea şi nu vor putea să scape de ea. Aceştia se vor îngrozi şi mai tare încât vor căuta să-şi pună capăt zilelor şi nu vor putea. Dumnezeu va lua moartea de pe pământ în aceste clipe grozave. Se vor arunca în lama cuţitul şi vor vedea că lama cuţitului se îndoaie, funia se va rupe, glonţul va fi ca de mămăligă, piatra şi fundul prăpastiilor ca de ceară moale, muşcătura fiarelor şi a târâtoarelor din adâncuri va fi usturătoare ca de moarte şi nu vor putea scăpa de chinul ce va fi. Acesta va fi un „vai”.

Sa luam aminte sa nu fim inselati,sa ramanem in ortodoxie,sa ne rugam mai mult la Dumnezeu,sa aiba mila de pacatele noastre.

Mântuitorul însuşi ne-a avertizat: „Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi… Deci de vă vor zice vouă: Iată în pustie este, nu ieşiţi; Iată în cămări, nu credeţi. Că precum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi Venirea Fiului Omului” (Matei 24, 23-27).

Sfântul Apostolul Pavel spune: „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii” (2 Tesaloniceni 2, 9). Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului adaugă: „Fiind «tatăl minciunii» (Ioan 8, 44), va înşela închipuirea prin lucrări amăgitoare, aşa încât mulţimile să creadă că văd înviat un mort care nu e înviat şi şchiopi umblând sau orbi văzând, câtă vreme nu s-a săvârşit nicio tămăduire”.

In cartea Apocalipsei este scris: „Şi voi da putere celor doi martori ai Mei şi vor prooroci o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în sac. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Dumnezeului pământului. Şi de va vrea cineva să-i vatăme, foc iese din gura lor şi-i mistuie pe vrăjmaşii lor; şi de va vrea cineva să-i vatăme, acela trebuie tot aşa să fie omorât. Aceştia au stăpânire să închidă cerul, ca să nu plouă ploaie în zilele proorociei lor, şi stăpânire au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi. Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei si-i va birui si-i va omorî” (Apocalipsa 11, 3-7).

In cartea Proorocului Maleahi, unul dintre martori este numit în chip limpede: „Iată că Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşătoare” (3, 23).

Sfinţii Părinţi Efrem Siru şi Ioan Damaschin învaţă lămurit că acei „doi martori” (Apocalipsa 11,3) care vor veni înainte de sfarşitul lumii, sunt Sfinţii Prooroci Ilie şi Enoh.

Cuvântul lui Dumnezeu zugrăveşte în chipul următor venirea lui Antihrist la puterea lumii: pe faţa pământului, zdruncinată şi pustiită de război, „se vor ridica zece regi” (Daniil 7, 24). Şapte dintre ei vor fi de un cuget cu Antihrist şi îi vor supune lui toată puterea şi autoritatea. Ceilalţi trei cârmuitori vor încerca să-şi păstreze independenţa, însă Antihrist îi va înfrânge prin puterea armelor (Daniil 7, 8, 20, 24).

„Pentru Sfinţii lui Dumnezeu încercarea va fi cumplită: răutatea, făţăria şi minunile prigonitorului vor spori ca să-i înşele şi să-i amăgească. Prigoanele şi împiedicările meşteşugit scornite, cumpănite şi învăluite cu vicleană ingeniozitate, precum şi puterea nemăsurată a chinuitorului îi vor pune în situaţia cea mai grea, iar numărul lor mic va părea cu totul neînsemnat în faţa întregii omeniri… dispreţul tuturor, ura generală, clevetirea, asuprirea, moartea silnică vor fi soarta lor… Vrăjmaşii lui Antihrist vor fi socotiţi drept răzvrătiţi, drept duşmani ai binelui şi ordinii sociale [„terorişti"], vor suferi atât prigoane ascunse, cât şi făţişe, vor fi supuşi caznelor şi uciderilor…”

Cele dintâi ucideri le va săvârşi Antihrist asupra acuzatorilor săi – Sfinţii Prooroci Enoh şi Ilie. „Şi dacă vor sfârşi mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî. Şi stârvurile lor vor zăcea în uliţa cetăţii celei mari, care duhovniceşte se cheamă Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor [Ierusalim]. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri, vor privi la stârvurile lor zile trei şi jumătate, şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt. Şi cei ce locuiesc pe pământ se vor bucura de ei şi se vor veseli, şi vor trimite daruri unul altuia, pentru că aceşti doi Prooroci i-au chinuit pe cei ce locuiesc pe pământ. Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat întru ei şi au stat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce-i vedeau pe ei. Şi au auzit glas mare din Cer zicându-le: Suiţi-vă aici! Şi s-au suit la Cer pe un nor, şi au privit la ei vrăjmaşii lor. Şi întru acel ceas s-a făcut cutremur mare şi a zecea parte din cetate a căzut şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni, iar ceilalţi s-au înfricoşat şi au dat slavă Dumnezeului Cerului” (Apocalipsa 11, 7-13).

Viziunile starețului Antonie

Criza mondială control mondial?
(Partea I)
Prima viziune a stareţului Antonie
Vremea robiei eleniste şi a Sfinţilor Macabei- semn puternic dat nouă, celor de pe urmă “Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemai văzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori în¬tr-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj. Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume.
 Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele.
 Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă”. (Staretul Antonie)

A doua viziune a
Staretului Antonie

“Greu mi-a fost sa inteleg acei ani ai aparentei bunastari sovietice. Nu m-am gandit atunci ca am sa ajung in anii cand voi vedea implinindu-se multe dintre cele ce am vazut.
 Asadar, cum am mai spus, a doua viziune n-a fost prelungirea celei dintai, nu. Si, in timp, s-a produs destul de tarziu, si dupa continut e destul de deosebita. Prima viziune e, in felul sau, o povata, o inteleptire, parca. Am cerut un raspuns si l-am primit.
 A doua viziune e de cu totul alt gen, e cu totul altfel, pot spune. Eu nu am cerut nimic, a fost dat de sus sa vad despre ce ma intrebau oamenii care veneau la mine. Daca prima viziune putea fi povestita, mai mult sau mai putin, cu exactitate, a doua, in principiu, este imposibil de povestit.
 Eu, parinte Alexandru, in general, pentru prima data incerc sa iti expun acestea cat de cat consecutiv, ori sa le sistematizez. Si anume sa expun intr-o anumita ordine, ci nu asa cum mi-a fost mie dat sa vad. Caci mi-a fost dat pentru vesnic folos, pentru tine si enoriasii tai, banuiesc, intr-o alta consecutivitate. Pana la aceasta, tot ceea ce mi-a fost dat sa vad am folosit doar pentru a raspunde la intrebarile pline de nedumerire ale credinciosilor

SISTEMUL SATANIC AL CIVILIZATIEI CREATE DE OM SE VA AUTODISTRUGE

Vreau sa mai spun cateva cuvinte, nu despre viziune, ci despre creatie, ca sa poata fi mai bine intelese cele ce vor urma. Dumnezeu creeaza tot ceea ce este viu intr-un sistem unitar, foarte dur. Tot universul este absolut legat, prin fiece actiune, pana in cele mai mici amanunte, de cea mai umila parte a sa, iar pentru o fiinta rationala cum este omul, chiar si printr-o actiune ce nu face parte din lumea
 materiala – gandul. Faptele fapturilor inferioare nu pot aduce nici o dauna universului. Ele sunt limitate la propriile instincte si acelor asemenea lor, la fel si prin proprietatile de autoreglare a naturii insasi. Altceva e omul. El este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Si oricat am polemiza despre ce este chip si ce este asemanare, despre ce se sterge si ce nu, cu ce este inzestrat omul de la nastere si ce e chemat sa agoniseasca pe parcursul intregii sale vieti, in cazul de fata important este altceva – faptele sale, atat in lumea materiala, cat si in cea nevazuta, cum se reflecta ele asupra mediului inconjurator, asupra mediului in care traieste, cat si asupra intregului univers. Nu Dumnezeu a sters de pe fata pamantului Sodoma si Gomora, ci oamenii care s-au dezis de pronia Creatorului. Spun despre aceasta pentru ca toate nenorocirile ce au sa se intample cu natura si cu omul nu sunt o urmare a maniei lui Dumnezeu, pentru ca El este Atotiubitor si Atotmilostiv, ci sunt urmare a actiunilor atotdistrugatoare a omenirii insasi.
 Iar acum vreau sa vorbesc propriu zis despre viziune, despre ceea ce ii asteapta pe toti, din pacate, intr-un viitor nu prea indepartat, iar unele lucruri se si intampla chiar in momentul de fata. Asadar, iata ce am vazut eu despre viitor.
 Intai de toate, tot felul de catastrofe tehnologice. Sistemul de viata creat de om este, in esenta, satanic si, pentru ca vine in contradictie absoluta cu legile lui Dumnezeu, va incepe incetul cu incetul sa se distruga. Vor cadea avioane, se vor ineca corabii, vor exploda centrale atomice, uzine chimice. Si toate acestea pe fundalul unor fenomene naturale, care se vor intampla pe tot pamantul, dar mai ales in America. Uragane de o forta nemaivazuta, cutremure de pamant, secete nemiloase si, invers, ploi torentiale, ce vor aminti de potop. Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma contemporana- New York-ul. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora- Los Angeles-ul.
 Se pare ca greu va fi de gasit pe pamant un loc unde omul se va simti linistit, in deplina siguranta. Omul isi va gasi linistea numai nadajduind in Dumnezeu, pamantul nu il va mai putea ocroti. Cele mai grele urmari ale dezlantuirilor naturii le vor avea de suportat orasele, pentru ca ele s-au rupt cel mai mult de ea. Un singur turn babilonian distrus, o casa contemporana, un bloc si iata – sute de morti fara pocainta, fara impartasanie, sute de suflete pierdute. Aceste case construite pe pari, care sunt, in esenta, niste sageti ce au strapuns pamantul, ca si cum s-ar indrepta incolo, catre iad; ele le vor aduce oamenilor moartea grozava sub ruine. Si cel care va ramane in viata ii va invidia pe cei care au murit intr-o clipa, pentru ca soarta lui e si mai inspaimantatoare - moartea de foame si prin asfixiere.
 Orasele vor prezenta o priveliste groaznica, chiar si cele ce vor fi ferite de o distrugere capitala, lipsite de apa si electricitate, caldura si aprovizionarea alimentara.
 Vor aminti de niste imense cosciuge de piatra, atat de multi oameni vor muri. Bande de ticalosi vor savarsi rautati, chiar si ziua. In orase va fi greu sa te deplasezi, iar noptile oamenii se vor strange in grupuri mari, ca impreuna sa incerce sa ajunga pana in zori. Rasaritul soarelui va anunta nu bucuria unei zile, ci mahnirea necesitatii de a trai si aceasta zi.
 Nu trebuie sa credeti ca la sat va domni linistea si bunastarea. Otravite, slutite, arse de seceta sau inecate de ploi, campurile nu vor mai da roadele trebuincioase. In vite vor da molime nemaivazute si oamenii, nemaifiind in stare sa le ingroape le vor lasa sa se descompuna, otravind aerul cu niste miasme groaznice. Taranii vor suferi din cauza atacurilor orasenilor, care, in cautare de hrana, se vor imprastia prin sate, gata sa omoare omul pentru o bucata de paine! Da, pentru acea bucata pe care acum nu o pot inghiti fara condimente si sosuri, vor fi varsari de sange.
 Canibalismul va fi un fenomen frecvent; primind pecetea Antihristului, omenirea va sterge toate hotarele moralitatii. Si pentru sateni noaptea va fi un timp al groazei, pentru ca anume noaptea se vor intampla cele mai crunte jafuri. Dar trebuie nu doar sa supravietuiesti, ci si sa pastrezi averea pentru lucru, altfel amenintarea mortii de foame va fi o realitate. Insisi oamenii, la fel ca in oras, vor fi vanati. Dintr-o parte, va parea ca s-au intors vremurile de dinainte de potop. Dar nu. Pe atunci, asupra lumii, dainuia cuvantul lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti”. Acum, insasi viata omenirii, esenta sa, e indreptata spre negarea harului si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar nici acesta nu este sfarsitul.

TOATE INCEP DE LA CELE MICI. PERVERTIREA MORALITATII PANA LA CULMI DE NEIMAGINAT, BATJOCORIREA CREDINTEI, INCURAJAREA SUICIDULUI

La inceputul povestirii am rezumat tot ceea ce a precedat toate acestea, si nu intamplator.
 Foarte des, mai bine zis, aproape intotdeauna, de dupa lucrurile marunte nu le distingem pe cele cu adevarat mari. In sensul acesta, nu observam cum un mic pacat incalca legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat lumea aceasta si, ca un Creator, a creat-o in deplina armonie cu Sine. Va amintiti cuvantul spus despre lumea abia creata: “E buna!” Dumnezeu a spus aceasta, Dumnezeu cel Atotsuficient, Atotiubitor, Atotputernic, Atotdesavarsit, Creatorul Atotmilostiv a gasit creatia ca este buna, adica lumea se afla in armonie cu Binele, cu Dragostea, pentru ca Dumnezeu este Dragoste. Omul este singura fiinta
 capabila sa influenteze existenta lumii, cununa creatiei, creata de asemenea dupa chipul si asemanarea Binelui si a Dragostei. Si poruncile care i-au fost date de catre Creator nu sunt nimic altceva decat niste indrumari pentru o viata linistita si fericita, in armonie cu El. Tot ce vine in contradictie cu aceste porunci este pierzator pentru lume, pentru tot ce este vital pentru ea, care depinde de ea.
 Toate incep parca de la niste fleacuri: de la o rochie mai libertina, de la invatamantul colectiv al fetelor si al baietilor, si nu sub indrumarea unei fețe duhovnicesti, ci sub cea a unui invatator mirean. Degraba si acest nume se va sterge, ramanand tot unul invatator [profesor]! Invatator de ce si a ce? Multi dintre acesti invatatori, in general, sunt din punct de vedere moral uzati. Altii nu stiu si nici nu vor sa stie nimic despre regulile de convietuire in aceasta lume creata de Dumnezeu. Ce-i pot invata ei pe altii? Ii invata despre lume, insa nu ca o creatie a lui Dumnezeu, ci pentru a trai intr-o lume supusa unor duhuri diavolesti! Iata putinul din care reiese multul.
 Pervertirea moralitatii. De cate ori a incercat satana s-o faca generala, atotcuprinzatoare, s-a ciocnit de fiecare data de demascarea amenintatoare a Bisericii. Dar pentru duhurile intunericului cea mai groaznica este demascarea, scoaterea la lumina. Precum hotul se furiseaza in intuneric, fiindu-i frica de lumina, asa si invaziile dracesti sunt mai eficiente si mai ispititoare cand lipseste lumina adevarului. Lumea e in intunericul placerilor unei duzini de țări “dezvoltate”, pe care vrajmasul le-a ales ca sprijin in misiunea de innebunire a intregii lumi. Arma principala in aceasta afacere este lozinca libertatii. Cat sange a fost varsat in revolutii si rasturnari de putere, in actiuni sociale si pseudoreligioase, rafuieli politice si mistice pe altarul diavolului “libertate”! Acesta este el, diavolul rasculat si invins, zidirea care a vrut sa ia locul Creatorului - acesta este cel mai de seama iubitor de libertate. Si “libertatea” lui nu e capacitatea daruita omului de a fi desavarsit in virtuti. Nu, “libertatea” lui sunt cele mai grele lanturi, al caror scop e ca, lipsindu-l pe om de orice posibilitate de a alege intre bine si rau, sa-i lase liber doar drumul spre iad. (…)
 Esenta acestei miscari e sa faca drum, intai de toate pentru tineri, catre satan. Observati, parinte, un drum intr-un singur sens. Incearca sa te opui: imediat vei fi stopat. Biserica Ortodoxa – ea nu-i lasa pe toti sa doarma linistit. Toti catolicii sunt gata pentru orice, ei primesc civilizatia draceasca, “progresul”. Sustinand sionismul, ei spun, de fapt, “da” venirii lui Antihrist.
 Si am vazut eu cate incercari face raul mondial pentru a pata Sfanta Biserica, preacurat Trupul lui Hristos! Intai de toate o vor defaima in toate ziarele, la radio si televiziune.
 Iudei cu nume slave vor defaima in fel si chip clerul si pe crestini, isi vor bate joc de randuieli, de posturi, de modul de viata, de tot ceea ce a fost intotdeauna baza viabilitatii poporului. Chiar in Biserica, in mediul duhovnicesc vor patrunde mii si mii de distrugatori catoliciti ai Ortodoxiei.
 Aparent evlaviosi, duhul lor e altul, strain, si poporul va parasi lacasurile lor. Vor sta restaurate si proaspat construite, dar pustii. Unde va straluci luminita adevaratei sfintenii si credinciosiei duhului credintei stramosesti?
 Dar cine cauta gaseste. Nimeni nu se va putea indreptati spunand: “Doamne, am cautat dar n-am gasit!” In intunericul necredintei si al ateismului, pe tot pamantul ard luminitele adevarului.
 Si vor fi prigonitii si stramtorati dreptii slujitori şi supuşi hulelor de tot felul. Slugile diavolului nu se vor sfii nici să ucidă, dacă va îngădui Dumnezeu unui cuvios să primească cununa mucenicească. Mulţi vor fi ei, drepţii mucenici ai timpului de pe urmă! Dar cei de duh străin îşi vor aştepta conducătorul, pe antihrist. Şi lor însă li se va mai oferi posibilitatea de a se salva, adică să-şi dea seama cine este el, numai că puterea şi banii le vor închide multora ochii. Cumplite vremuri! Dar toate încep de la mărunţişuri. Clerul a încetat să mai poarte hainele cuvenite cinului. De acum şi bărbile rase, după moda catolicilor şi a protestanţilor, nu mai stârnesc mirare.
 A doua „libertate”, umflată în fel şi chip, e libertatea pervertirii moralităţii. Din păcate, oamenii au primit-o şi ea a devenit o parte organică a zilelor noastre. Desfrânarea nu mai e desfrânare, ci emancipare sexuală (uitaţi-vă cum ascunde vrăjmaşul fapta după cuvinte, la prima vedere, frumoase: nu desfrânare, ci sex; nu hoţie, ci expropriere ş.a.m.d.). Coruperea începe la cea mai fragedă vârstă, educând, chipurile, cultura sexelor şi a relaţiilor dintre ele. Vor începe (iar pe alocuri aceasta deja se întâmplă) să le arate copiilor corpuri dezgolite, actul sexual în desfăşurare, aprinzând poftele, lăsând aceasta să treacă drept ceva normal.
 Cărţile şi televizorul vor fi pline de oameni goi, scene groaznice de desfrânare. Dezgolirea din zilele noastre e doar începutul. Scopul e mult mai spurcat: grădinile Astartei şi ale lui Baal, unde se împerecheau ameţiţi de băutură şi de droguri sute şi sute de păgâni. Iată acolo, spre închinare dracilor, târăsc lumea luptătorii pentru libertate. De cine eşti învins, aceluia îi eşti rob. De această robie în ambalaj de libertate se lasă ispitiţi oamenii.
 Dar şi desfrânarea propriu-zisă le pare puţină slugilor întunericului. Ca o manifestare a culmii iubirii de libertate, a descătuşării gândirii, se va servi sodomia şi zoofilia. Propagarea acestei scârboşenii va atinge proporţii de necrezut, poate mai mult chiar decât coruperea sexuală. Cazurile căsătoriilor între homosexuali vor beneficia de tot atâta publicitate ca şi inventarea, pe timpuri, a antibioticelor! Sodomiţii vor apărea peste tot: vor fi artişti, întâi de toate, politicieni, administratori.
 Păcatul sodomiei va deveni eticheta viitorului apropiat. Deja acum au loc orgiile lor sălbatice, carnavalurile anuale în America. Toate astea se vor întâmpla şi la noi, într-un chip nu mai puţin respingător. Toţi cei care se vor împotrivi acestei invazii drăceşti vor fi declaraţi potrivnici ai libertăţii altora, înapoiaţi şi persoane antisociale, fiindcă toate statele, în fruntea activităţilor lor, pun nu apărarea moralităţii, ci apărarea libertăţilor drăceşti.
 Anume drăceşti, pentru că nici acum nu prea întâlneşti o publicaţie ortodoxă, decât cele propriu-zis bisericeşti. Iar la televiziune, arhiereii au acces numai de sărbătorile cele mari. Câte prostii se scriu şi se spun, dar nu e nicio confruntare de idei, puncte de vedere privitor la concepţiile despre lume.
 Bună libertate, când poţi numai să-ţi baţi joc de sfinţenie! Restul e tabu. Dar şi aceasta s-a început de la fleacuri şi, vai, ce demult. S-a început aceasta odată cu transmiterea şcolilor parohiale în administrarea zemstvelor, a puterii laice. Şi au mers acolo ateii ca să educe cadre pentru revoluţia din 1917!
 Tinerii, nimerind sub puterea satanei, din cauza păcatelor săvârşite, ameţiţi de băutură şi droguri, nu vor putea rezista ultimei chemări către iad a ucigaşului din veac şi îşi vor pune capăt zilelor. Numărul cazurilor de suicid va creşte peste măsură. Şi va creşte într-atât, încât nu va mai trezi mirarea nimănui, ca o consecinţă firească a celor ce se petrec. Cu atât mai mult cu cât numărul celor care suferă de boli înfricoşătoare, ca rezultat al plăcerilor desfrânate sau al necumpătării, va fi atât de mare, iar suferinţele acestora - atât de groaznice, că sinuciderea va părea societăţii ceva de genul unui act caritabil. Vor ajunge până acolo încât vor propune oamenilor această cale, fapt ce s-ar explica doar într-un singur fel – totul este orientat spre pierderea sufletelor rătăcite.

TREPTELE SCARII SPRE ANTIHRIST. CAPCANA SISTEMULUI DE DEPENDENTE. LACOMIA SI ATASAMENTUL PENTRU BUNURI MATERIALE

O altă înfricoşătoare şi drăcească capcană va fi îndemnarea oamenilor către câştiguri, către mărirea veniturilor personale. Această patimă a iubirii de avuţie este păguboasă, ca orice necumpătare. Iar necumpătarea duce la distrugerea naturii, în orice sferă ar fi câştigaţi aceşti bani, şi se reflectă asupra mediului înconjurător. A doua parte a acestei capcane constă în folosirea acestor bani, a acestor mijloace.
 Mai repet încă o dată că acest sistem de viaţă e nemaipomenit de fragil, monstruos de fragil. Deci şi folosirea de către oameni a banilor e supusă acestei fragilităţi.
 Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele „minuni” diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de „dacă”: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. Pe lângă toate acestea, automobilul modern, în absenţa unor ateliere specializate, nici nu poate fi reparat! înseamnă că, în cazul în care dispare un „dacă”, toate acestea devin o grămadă de metal inutil.
Exemplul este de faţă: ce are un ţăran acum mai de preţ – calul şi vaca.
 Iar mai departe e şi mai şi: cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes. Iar întreprinderile se vor stopa din cauza cataclis-melor naturale şi a războaielor. Şi cu ce se va alege omul? Cu o groază de lucruri inutile, pentru achiziţionarea cărora s-au cheltuit ani de viaţă, a căror valoare e destul de relativă chiar şi într-o lume mai reuşită, iar într-o lume a catastrofelor e praf, e nimic.

Îmi amintesc că femeile mă întrebau: să ai în casă covoare şi cristaluri e păcat sau nu? Toată Uniunea a grămădit acestea prin case, chiar mai mult decât a avut nevoie. Şi mai departe? Iar acum imaginaţi-vă că se deconectează electricitatea, gazele şi căldura. Pe ce va schimba omul covoarele şi cristalul? Pentru un topor şi o sobă? Dar cine mai are asemenea lucruri? Unul sau doi dintr-o sută, poate.
 Şi dacă a venit vorba de lucruri, cât de raţional era construită lumea până la nebunia secolelor 19 şi 20. Hainele se făceau trainice, de nădejde. Se depunea efort pentru a le face şi se întâmpla să le rămână şi nepoţilor, într-atât îşi preţuiau oamenii timpul! Şi timpul, poate de aceasta, le ajungea pentru toate, să dovedească şi la câmp, şi la biserică, şi de sărbători să stea cu rudele la masă. Dar acum? Încălţămintea – pentru un sezon, hainele – pentru două, ei hai, trei! Dar nu mai e timp pentru rugăciune, nici pentru biserică – lasă că mă rog acasă -, nici pentru copii. Din păcate, aceştia cresc fără supraveghere, părinţii doar sunt preocupaţi să câştige bani.
 În schimb, nu trăim mai rău decât alţii. Dar trăim?! Trăieşte doar omul liber, iar cel din robie, robul, doar există. Dumnezeu L-a dat pe Fiul său Unul Născut ca să ne scoată din robie, din robia păcatului şi a patimilor, iar noi, ca evreii ieşiţi din robia egipteană, cârtim şi vrem înapoi, în captivitate. Las’ să ne moară copiii şi apropiaţii să fie umiliţi, numai supa să fie la vreme! Numai că supa aceasta e tocmai caşcavalul din capcană. Când uşa s-a închis, iar caşcaval mai este, şoarecele oare ştie că s-a prins? I-a venit ceasul, dar caşcaval mai este şi el îl roade cu râvnă, fericit de prânzul căzut nu ştiu de unde! Dar cel ce a pus capcana a auzit cum s-a închis uşa şi ştie că jertfa e acolo. El poate veni îndată să ucidă victima, dar o poate lăsa să-şi digere în voie prânzul. Pentru moment, poate că îi va fi strâmt, iar apoi se va obişnui. Ţi-e foame? Mai ales că nici nu te ucide. Iar sfârşitul e bine ştiut. Bănuiesc că şi şoarecele îşi dă seama de aceasta.
 Da, cumplite vremuri. De exemplu, ultimul război, de ce s-a dezlănţuit? Iată: Hitler, războinicul popor german, refacerea Europei şi a lumii. Comuniştii mai adaugă la aceasta imperialismul şi lupta pentru colonii.
 Şi încă multe altele, numai că nu aceasta contează. Este, mai curând, vorba despre posibilitatea de a centraliza puterea, puterea asupra întregii lumi.
 Orice copac se cunoaşte după rod; orice ţi-ar spune vânzătorul de puieţi de la piaţă, vei afla şi vei preţui totul abia atunci când, în sfârşit, vei culege rodul. Dar care sunt roadele războiului? Milioane de ortodocşi omorâţi şi schilodiţi, atât în Rusia, cât şi în Balcani. Principalul bastion al Ortodoxiei la sud-vest, Serbia, a ajuns în mâinile croaţilor, a catolicilor – Iosif Broz Tito e croat şi Croaţia devine cea mai dezvoltată republică. Regiunile ortodoxe ale Iugoslaviei nu sunt doar în uitare, ci Kosovo se populează intens cu musulmani, precum astăzi Rusia şi Moscova.
 Alt bilanţ e Israelul. Propaganda a fost astfel organizată ca să se creadă că principalele victime ale războiului au fost evreii şi nicidecum slavii sau, să zicem, francezii. Revenind la Balcani, pentru Tito au luptat sârbii, croaţii au fost cu nemţii, iar, în fine, au câştigat croaţii. Aşa şi evreii. Întâi de toate, pe cine au nimicit nemţii?
 Cea mai mare parte au fost evreii pe jumătate, fie botezaţi, fie toleranţi în privinţa altor religii, nu iudeii, şi, cu atât mai mult, nici unul dintre capii sionismului n-a nimerit în temniţele lui Hitler, ei au reuşit să plece, pentru că ştiau dinainte cele ce se vor întâmpla. Dar persecuţiile, într-un fel anume tratând cele întâmplate, au avut ca rezultat crearea statului Israel. Pământ li s-a dat – puţin de tot, dar, cum se zice pe la noi, pune-i şi la masă. Au luat pământul ăsta cu hapca de la arabi. Şi, iarăşi, arabii sunt terorişti, iar evreii – nu!
 Al treilea considerent ţine de Europa. Ce altceva ar fi silit-o să se unească dacă nu un război global? Şi, iată, acum o putem considera o ţară unică, din Turcia până în Norvegia. Totul va fi comun – Guvernul, banii, legile.
 Totul este pus de acord cu America, astfel încât, în cazul unei uniuni comune, să nu apară probleme.
 Care dintre aceste considerente e cel mai important pentru satanişti? Nu putem şti. Gândesc şi am văzut că acestea sunt treptele uneia şi aceleiaşi scări ce duc în împărăţia lui antihrist. La venirea lui aici, totul deja e pregătit, centralizarea e deplină, poporul e numărat, fiecare e cu numărul său şi cu cartela sa, iar în ea e inclus totul, până şi opiniile omului şi concepţia lui despre lume. Cu această cartelă se va putea controla orice mişcare a omului şi pe pământ, şi sub pământ, şi sub apă. Totul va fi.
 Desigur, el va vrea ca lumea să i se închine de bunăvoie, aşa cum L-a primit pe Hristos. Dar aceasta va fi voia liberă a animalului dus spre tăiere.
 De mers, merge el singur, numai că în jur stau ciobanii cu bicele. Omenirea e deja în capcană, chiar dacă a mai rămas o bucăţică de caşcaval, fapt despre care a şi spus Mântuitorul, că greu se va mai găsi un suflet credincios. Noi deja am acceptat condiţiile acestei lumi. Oamenii nu pur şi simplu au fost de acord, ci singuri îşi zidesc sistemul dependenţei de lume şi, dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la capăt, iar în cazul de faţă, până la Judecata de Apoi.
 Asemenea grozăvenii ţi-am povestit, de nici nu ştiu. Cel mai înfricoşător, însă, e faptul că a auzi nu înseamnă a si vedea, iar la vedere toate sunt mai groaznice şi mai mârşave. Şi-apoi nu trebuie spus totul, ca nu cumva imaginile viitorului să umple de mâhnire prezentul.
 Da, se pare că cel mai real fapt existent în lumea aceasta e moartea. Numai că în realitatea aceasta nu vrea nimeni să creadă şi, mai exact, să măsoare realitatea morţii cu iluzia vieţii omeneşti. Iluzia nu în sens de minciună, la Dumnezeu nu există minciună, Dumnezeu este Adevărul. Înşelarea vieţii constă în grabnica ei trecere şi în atitudinea pe care o are omul faţă de ea, ori, cum se mai zice, cauza tuturor nenorocirilor se află în noi înşine. Omul se uită la trecerea vieţii ca la o veşnicie, uitând de realitatea morţii. Vorbeşte-i cuiva despre moarte, mai ales despre propria sa moarte, şi ţi-l vei face duşman. Dar ce, parcă el va trăi veşnic, sau eu, sau oricare altul? Noi, pur şi simplu, ne străduim să nu ne gândim la moarte şi să fugim de ea după metoda struţului – ţi-ai vârât capul în nisip şi-ţi pare că nu mai există niciun pericol! Dar aminteşte-ţi câţi sfinţi au trăit cu sicriul în chiliile lor. De ce? Pentru amintirea morţii, despre care Sfânta Tradiţie spune că e zălogul mântuirii! Ce oameni au fost, adevăraţi oameni, fii ai lui Dumnezeu, dar aveau mereu înainte o amintire a morţii - sicriul! Şi pentru ei, dar şi pentru noi, păcătoşii, oamenii vremurilor de pe urmă, pentru că tare ne mai atrage o viaţă veşnică pe pământ, aşa ne-am mai învăţat să ne amăgim, încât ni se pare că iată-iată, încă puţin, şi vom căpăta elixirul tinereţii veşnice.
 Cum i se leagă măgarului un morcov în faţa ochilor, ca să alerge după dânsul tot drumul şi să nu-l supere pe stăpân cu opririle, tot aşa satan momeşte omenirea cu morcovul vieţii veşnice şi păcătoase pe pământ. Adică, ce să te mai nevoieşti cu lucrările duhului, cu rugăciunea şi postul, sau, mai ales, cu iubirea aproapelui, tu ori crezi că după coşciug e numai pământul rece în care ai să putrezeşti şi tu, şi sicriul se va face putregai, sau în aceea că există deja diferite modalităţi de întinerire, de prelungire a vieţii, de prevenire a bătrâneţii, tot ce vreţi. Ei, dar dacă sunteţi prea neîncrezători, iar de trăit, vreţi să trăiţi, vă îngheţăm! Când vă vom dezgheţa, atunci totul va fi deja descoperit şi veţi trăi veşnic. Aiureli de om nebun, dar cred, săracii, cred. Da, pe pământ poţi sa te uneşti cu veşnicia şi cu ochii tăi să te convingi de realitatea veşniciei, dar nu de mirajul satanic. Apostolul Pavel, Sfântul Serafim de Sarov şi câţi alţii s-au învrednicit să vadă frumuseţile grădinilor raiului! Tot aşa precum un şi mai mare număr de rugători au fost luminaţi de lumina necreată a Taborului. Dar însăşi înfăţişarea oamenilor lui Dumnezeu şi a oamenilor lui satan nu e un zălogal realităţii

Cum, deci, să ne mântuim în această vreme de pieire? Au spus nişte teoreticieni cum că nu se poate omul mântui; dacă va vrea Dumnezeu, îl va mântui, dacă nu, e imposibil. Şi toate acestea independent de nevoinţele omului. Calvinism, nu altceva, dar principalul e că nici să tinzi spre mântuire nu are sens, de vreme ce nu te poţi mântui. Păcătuieşte, frate al meu, cât îţi pofteşte sufletul – vei fi pe plac sau nu, nu depinde de tine.
 Numai că nu, tocmai că nu este deloc aşa. Da, fără ajutorul lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui. Însuşi Mântuitorul le-a spus aceasta ucenicilor, ce să ne mai frământăm zadarnic minţile. Dar ajutorul Domnului se adaugă la râvna omului, la munca şi la străduinţele lui. Cum marele ierarh Ioan Gură de Aur spunea că tu trebuie să aduci tot ce e al tău, iar ce nu ajunge, va împlini Dumnezeu! Şi pentru că râvnă nu este, ne mântuim cu necazuri şi boli. Cumpătare trebuie, cumpătare în toate. Boala boarfelor, consumismul, iată povara satanică ce stăruie asupra oamenilor. Toate sunt puse în slujba agoniselii şi nu mai au capăt.
 Am început povestirea mea cu prima viziune, cum se prăbuşeau oamenii în iad, ce-i trăgea pe ei încolo. Ce înseamnă aceasta? Că nu trebuie să ai nici maşină, nici casă, nici mobilă?
 Cu vreo doi ani în urmă, au venit la mine, pentru rugăciuni, două familii de ruşi care au fugit din Georgia. M-a uimit evadarea lor, felul cum s-au petrecut toate. Era deja imposibil de plecat. Toţi cei care voiau s-o facă legal, adică să respecte toate formalităţile, ca să aibă posibilitatea să-şi ia cu ei tot ce-au agonisit, maşini şi ce mai aveau de preţ, fie la hotarul ţării, fie în drum spre el, au fost jefuiţi şi supuşi violenţelor, iar în unele cazuri – omorâţi. Vizitatorii mei au judecat cu înţelepciune: „Domnul a dat, Domnul a luat, noi să supravieţuim, celelalte ni se vor adăuga”. Aşa cum erau îmbrăcaţi s-au urcat în maşini, şi-au luat doar haine călduroase în portbagaj şi au fugit. Dumnezeu, cu purtarea Lui de grijă, le-a dat atunci şi locuinţe, şi maşinile şi le-au legalizat, aşa a fost să fie.
 Iată, aşa stau lucrurile cu ataşamentul faţă de obiecte. Unul le salvează fără a se mai gândi la propria siguranţă, cum altfel, doar toată viaţa a muncit pentru ele. Pentru altul, ele sunt nişte mijloace, nu un scop în sine. De aceea, un asemenea om cu o asemenea atitudine faţă de lucruri nu se va orienta niciodată la ceea ce se cheamă „demnitate”. Să-mi fie comod, şi-atât. Iată o mentalitate potrivită, mai ales pentru vremurile noastre.
 Nu trebuie să adunaţi lucruri a căror însemnătate nu vă e clară sau de care vă puteţi lipsi. Vi le procuraţi doar pentru că toţi le au. Nu e bine aşa.
 Mulţumiţi-vă cu ceea ce e absolut necesar, nu foarte scump, ci simplu şi trainic. Aceasta se referă îndeosebi la haine şi la hainele călduroase, de iarnă. Principiul este acesta – să fie trainice, din fibre naturale şi să ţină cald.

LIPSA DE TIMP SI DE COMUNICARE. PERICOLUL TELEVIZORULUI. PREGATIREA PENTRU PRIMIREA LUI ANTIHRIST.

Foarte atenţi trebuie să fim cu aparatele electronice. Acestea, din aşa-zişi prieteni, într-o clipă se pot transforma în duşmani nemiloşi; orice receptor este în acelaşi timp şi un emiţător. Nu o singură dată am discutat despre aceasta cu oameni competenţi.
 Aceasta priveşte îndeosebi televizorul. Această „minune” a civilizaţiei iscă mari bătălii în jurul său. E vorba, cred, nu atât de televizor, cât de întrebuinţarea lui.
 Pe de o parte, oamenii timpului nostru au un surplus de comunicare cu oamenii, iar pe de altă parte, oricât ar părea de straniu, simt lipsa comunicării. Şi iată din ce cauză: comunicarea, ca, de altfel, tot ce face omul zilelor noastre, se produce în fugă. Comunicare; are loc fie la serviciu, fie pe drum, când omul e într-o dispoziţie nu tocmai paşnică – e neliniştit, obosit. Lipseşte atmosfera necesară pentru o comunicare liniştită.
 Omul zilelor noastre are o cantitate imensă de timp în plus; nu greşesc, pentru că„liber” înseamnă „în plus”. Şi aşa în toate: în ceea ce ţine de hrană, de haine, de locuinţă. Peste tot, ceea ce este în plus este dăunător pentru suflet. Dar cel mai mare pericol constă în timpul de prisos, pentru că însăşi apariţia timpului liber este o mărturie a lipsei vieţii duhovniceşti şi a unui mare răsfăţ în viaţa de zi cu zi. In contul a ce apare timpul liber? În contul lucrului? Nu, orice altceva, numai nu lucrul va rămâne pe ultimul loc. Despre oamenii decăzuţi, desigur, nu vreau să vorbesc, despre alcoolici şi narcomani.Tema aceasta, chiar dacă se înrudeşte cu a noastră, e totuşi diferită de ea.
Deci, pentru omul societăţii contemporane, lucrul se află pe primul loc.
 Mai mult decât atât, chiar şi credincioşii, primăvara, se ocupă de lucrările pământului şi în zilele de duminică şi în săptămâna Patimilor şi în săptămâna Luminată; se produce un fel de nivelare, un fel de mitocănie generală. înseamnă că nu e timp de pierdut. Mai mult decât atât, toţi, literalmente, suferă din cauza lipsei de timp. Dar, totuşi, acest timp liber există şi încă e foarte mult, însă de unde se ia?
 Acesta e timpul care trebuie folosit pentru lucrările duhovniceşti – fie rugăciune, fie lecturi duhovniceşti – şi pentru comunicarea duhovnicească, folositoare pentru suflet. Numai că timpul acesta se foloseşte numai pentru distracţii. Aşa l-a învăţat satana pe om să-şi organizeze viaţa, ca din ea să lipsească cu desăvârşire timpul de liniştire, de cugetare asupra celor ce s-au întâmplat peste zi, pe parcursul săptămânii, a lunii. Toate acestea sunt înlocuite de distracţii.

Criza mondială, control mondial? (Partea II)

Iar în acest sistem de distracţii televizorul îşi are locul său de onoare, privilegiat. Cea mai mare parte a timpului liber el o „înghite”, acest idol al civilizaţiei contemporane. Iar eu aş zice că e un tiran înfricoşător şi un despot care ţine sub dominaţia sa cea mai mare parte a omenirii, aflată într-o robie nemaivăzută, pentru că robii îşi simt situaţia înjositoare în care au nimerit, căci au ajuns la aceasta fiind forţaţi. Iar aceasta e o robie benevolă şi, la prima vedere, chiar plăcută. Şi doar roadele amare ale desacralizării, ale cruzimii şi desfrâului dovedesc că şi în acest caz, ca în orice altă robie, de câştigat are doar stăpânul. Iar coarnele stăpânului se iţesc de după ecran.
 De aceea, în acest sistem de pregătire a oamenilor pentru venirea lui antihrist, televizorului îi este destinat rolul nu doar de mâncător al timpului liber – rolul său distructiv e mult mai mare. Se uită omul la ştiri, chiar şi ortodoxul, şi i se pare că lucrul acesta e necesar şi util sau, în orice caz, nedăunător. Numai ca propriu-zis ştirile ocupă puţin loc, iar restul e ocupat de analiza celor întâmplate, adică o anumită viziune asupra lucrurilor, care trebuie să i se inducă consumatorului tele-produsului. Numele celor ce comandă aceste opinii, a celor ce comandă informaţia servită, nici nu trebuie numite – şi aşa este clar.
 De aceea, sub acţiunea programelor TV, omul îşi pierde capacitatea de a gândi independent şi de a recepta maxim conştient evenimentele ce au loc şi, în sfârşit, să-şi creeze propria concepţie despre lume.
 Începusem a vorbi despre carenţele actualei comunicări dintre oameni. Rădăcinile acestor slăbiciuni sunt de căutat în lipsa unei gândiri individuale şi a deprinderii de a medita asupra celor ce se întâmplă, în corelaţie cu modul propriu de a vedea lumea. Aceasta nu e nicidecum o îndreptăţire pentru căutările „individului” actual, nu.
 Am mai spus că în bucătăria mamei întotdeauna se afla cineva. Seara, după cină, se punea un samovar enorm şi, împreună cu toţi cei care rămâneau peste noapte, ne aşezam să bem ceai. Începeau discuţiile. Cât de interesant era! Câte aveam de învăţat din povestirile acelor oameni simpli. Tata ironiza pe seama plăcerii noastre de a ne petrece serile la bucătărie, considerând că un om instruit nu are ce învăţa de la nişte oameni cu puţină ştiinţă de carte. Dar, petrecând câteva seri cu noi, şi-a schimbat părerea. Oamenii care veneau la noi erau cu toţii ortodocşi şi cunoşteau lumea nu din comunicatele crainicilor de televiziune. Ei povesteau
 despre evenimente, fapte din viaţă, la care fuseseră martori ei înşişi sau despre care auziseră din gura oamenilor care au fost de faţă. În toate acele întâmplări căutam partea moralizatoare, ceea ce s-a întâmplat şi ca acţiune a Providenţei Divine, şi ca manifestare a liberei voinţe a omului. În acele judecăţi se manifesta varietatea gândurilor omeneşti, diferenţele în concepţiile despre lume. Oamenii, pe atunci, ştiau nu doar să vorbească, ci şi să asculte şi, în general, le plăcea mai mult să asculte decât să vorbească. Cu toate că, am să mă repet, toţi cei prezenţi aveau ceva de povestit.
 Am să mă îndepărtez de subiect, dar este interesant faptul că aceşti oameni simpli, cu toată aparenta bunăstare din imperiu, încă de pe atunci vedeau că se apropie dezastrul. Şi aceasta nu doar ca o urmare a comunicării lor cu stareţii de la Optina şi de la Kiev şi a ascultării predicilor dreptului Ioan din Kronstadt, ci şi ca urmare a deprinderii de a observa cele ce se întâmplă şi a trage concluzii nu reieşind din abundenţa materială a celor din jur, ci în baza păstrării duhovniciei în societate. Împuţinarea credinţei îi ducea pe aceşti oameni cu gândul că se apropie o nenorocire de neocolit. Mă voi întoarce la această comunicare „de bucătărie”, dar acum vreau să vorbesc despre viaţa noastră.
 Da, comunicarea actuală, la nivelul aceleia de atunci, e imposibilă. Chiar şi atunci când oamenii se adună împreună la o masă, îi deosebeşte, întâi de toate, atitudinea lor faţă de credinţă. Cum a spus înţeleptul David: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu!” Însăşi negarea existenţei lui Dumnezeu e şi nebunie, şi un drum sigur către nebunie. Şi aceasta nu e nebunia acelor păgâni pe care îi luminau Apostolii şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri ale creştinătăţii.
 Despre păgânii de astăzi, Apostolul a spus că „nu vor primi învăţătura sănătoasă, dar după poftele lor îşi vor alege învăţători care le vor mângâia auzul, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi vor crede basmelor”.
 Ce fel de comunicare poate avea loc în asemenea condiţii?! Oamenilor le place să vorbească, dar nu să asculte, să dea învăţături, dar nu să înveţe. Ce-i adună pe toţi la aceeaşi masă? Băuturile ameţitoare, mâncarea abundentă, adică ceea ce se află pe masă şi nu cei adunaţi în jurul mesei. Nimic folositor pentru suflet nu se poate ivi în acest mediu, pentru că despre Dumnezeu, după cum ne învaţă sfinţii, nu se vorbeşte cu burta plină, iar cu capul ameţit – cu atât mai puţin!
 Şi încă un mare rău ce vine de la televizor şi, din păcate, nu ultimul. Acest rău constă în subminarea autorităţii Bisericii. Subminarea sistematică şi diabolic-vicleană e în toate: în batjocorirea clerului, a obiceiurilor ortodoxe, în contrapunerea creştinismului cu ocultismul, cu păgânismul, cu toate. Totul e îmbibat cu ură faţă de Adevăr. Nu va trece încă mult timp şi producătorii de televiziune vor începe să-şi bată joc pe faţă de Hristos, de sfinţi. De o ură mare vor fi pătrunse emisiunile despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, totul va fi plin cu otrava răutăţii infernale. Abia acoperit cu vălul umorului, al comediei, „iadul atotrâzător” va duce lucrarea de luare în derâdere a tot ce este dumnezeiesc, duhovnicesc la bun sfârşit. Iar sfârşitul va fi acela că va apărea acela care va încerca să ia locul lui Dumnezeu. Şi va intra în acelaşi moment în toate casele. Cum, cum poate intra un om dintr-odată în toate casele? Noi spunem că aceasta e una dintre calităţile lui Dumnezeu – omniprezenţa, căci îngerii se deplasează în spaţiu şi există în timp. Iar Biserica învaţă că antihristul va intra dintr-odată în toate casele şi aici parcă am avea de-a face cu o contradicţie.
 Dar nu, Biserica, Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca este vasul adevărului, al adevărului Divin. Ca să mimeze omniprezenţa, antihristul va intra în toate casele în acelaşi timp cu ajutorul televizorului. Fiecare om îl va primi în locuinţa sa şi-l va primi de bunăvoie! Şi-l va primi, îl va primi, pentru că a vrut să fie pregătit de aceasta şi s-a pregătit cum trebuie, pentru că n-a acceptat învăţătura Păstorului cel Bun de a fugi în pustie, nu îi e pe plac – se plictiseşte de uscăciune, şi mai ales încă în pustie!

CUM VA FI PRIMIT ANTIHRIST SI CUM VA FI SFARSITUL. CAUZA NENOROCIRILOR. INDRACIREA OAMENILOR SI CHINURILE ULTIMILOR CRESTINI

(…) Eh, raţiunea aceasta! Unii taie cu cuţitul pâine, iar altul îi ia cu el omului viaţa. Iar raţiunea, raţiunea e un lucru alunecos, nu există ticăloşie şi mârşăvie pe care raţiunea să nu le poată justifica, să nu găsească cauza din care toate acestea n-ar trebui făcute. Aşa va găsi o scuză şi pentru numerele personale şi pentru paşapoarte şi pentru … 666! Că doar nu pe cadavre vor fi puse numerele astea şi nici nu vor adormi simţurile oamenilor, nu, nicidecum. Toţi, toţi vor înţelege, dar raţiunea va găsi justificări, numaidecât va găsi, iar omul, pregătit deja în forul său interior să trădeze, se va autolinişti cu argumentele raţiunii.
 Amar îmi este mie, unui bătrân de o sută de ani, să spun aceasta, dar pregătirile vor fi de aşa natură că despre materii înalte, vă rog să mă credeţi, nici vorbă nu va fi! Ce vorbă mai poate fi de „iubeşte-L pe Domnul Dumnezeul tău”? Pe sine însuşi se vor trăda, pe nevestele şi copiii lor, trup din trupul lor. Apostolul Iubirii îi demasca pe cei care se băteau cu pumnul în piept că-L iubesc pe Dumnezeu şi-l urau pe aproapele, zicând: Cel care nu-l iubeşte pe aproapele său pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (Ioan 4: 20) Aproapele, nu ca rudă de sânge, ci toţi oamenii care ne înconjoară. Trădătorul timpurilor de pe urmă e şi trădătorul sângelui său, gata să distrugă totul pentru o clipă de viaţă pământească, care nu vrea să-şi ia de seamă, să înţeleagă că, întâi de toate, pe sine se trădează, că se dă nu în mâinile despoţilor de pe pământ, ci la chinuri veşnice în iad. Se trădează, se trădează. Iată-l născut şi botezat până se află în mâinile Domnului. Însă el are voinţă liberă de alegere şi înţelegere a binelui şi răului, şi conştient se leapădă de dreptul de fiu al Iubirii şi trece în robia răului! Dar cât e de înfricoşător acolo! (…)
 Stareţul s-a lăsat pe pernă şi a tăcut. De sub pleoapele lăsate cădeau lacrimi – una, două, trei… Buzele i se mişcau mute în rugăciune.
 Tu crezi, continuă el peste câteva minute, că făcătorului de minuni de la Sarov, atât de simplu înălţat până la sălaşurile raiului, i-a fost uşor să fie gata să meargă în iad, doar ca alţii să se salveze?! Nu, aceasta e treapta cea mai înaltă a Iubirii, e o totalitate a tuturor virtuţilor, dacă vrei, Vedere a lui Dumnezeu, Cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu pe Fiul Său L-a adus ca jertfă pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri.
 Apostolul Pavel se oferă pe sine ca jertfă pentru neamul iudeilor, preafericitul Serafim – pentru creştinii din păgâni. Ei şi alţii ca ei, mii, care au mers pe calea agonisirii virtuţilor, pe calea asemănării cu Dumnezeu, au fost gata să se jertfească pentru oile rătăcite. Ei nu doar au citit, ci au şi cunoscut, că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (Ioan 3:16).
- Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?
 Stareţul a zâmbit cu amărăciune.
 - O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! - îţi aminteşti aceste cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza.
 Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri.
 Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că
 începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.
 Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul.
 Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi proorocirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc!
 Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist.
 Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muribunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor. (…)
 Şi cel din urmă care va duce sufletele oamenilor la pieire nu poartă un nume al său – pentru rău, aceasta e prea mult şi pur şi simplu imposibil, de aceea antihrist înseamnă anti Hristos, duşman al lui Hristos. Toate acţiunile lui, pe de o parte, sunt îndreptate către o imitare a lui Hristos. Întâi de toate, să atragă oamenii de partea sa, astfel încât ei să-l urmeze de bunăvoie, nu forţaţi, cu toate că nici aşa nu se va lipsi de „anti”. Pe de altă parte, aceasta e o cale cu totul opusă celei a lui Hristos.
Calea lui Hristos e ducerea crucii pe pământ, şi e dulce, încununată în Cer, în lăcaşurile împăratului Slavei. Drumul puturos al antihristului nici pe pământ nu e dulce, iar sfârşitul lui e în iad! Cu aceasta totul e spus, iar fiecare alege ce vrea. Dar mulţi vor vrea să fie atraşi de amăgeala falselor lui minuni. Nu antihristul, dar înşişi oamenii care vor fi de acord să primească semnul satanei, semnul de împotrivire faţă de Dumnezeu, îi vor descoperi pe cei care nu l-au primit şi îi vor trimite pe cei drepţi la chinuri. Primii creştini primeau chinurile în faţa tuturor oamenilor. Groaznice vor fi chinurile mărturisitorilor ultimelor vremuri, chinurile le vor fi pricinuite pe ascuns de restul lumii, de către oameni învăţaţi de duhurile răutăţii, care se vor afla de faţă.
Iată încă un rău pricinuit de stăpânii televiziunii – faptul că îi deprind pe oameni
cu chipurile dracilor! Această învăţătură se desfăşoară din plin: din toate părţile oamenii sunt priviţi de monştri! Îi numesc acum extraterestri sau nu mai ştiu cum, dar aceştia sunt draci. Va trece timpul şi ei se vor arăta liber oamenilor, fiind în slujba antihristului şi a slugilor lui. Cu mult mai greu va fi atunci de luptat cu ei!

DE LA IMBUIBARE LA FOAMETE. CUM VOR FI JUDECATA SI IADUL. CAT DE IMPORTANT ESTE SA NU PIERDEM TIMPUL SI SA NE OSTENIM PENTRU DOBANDIREA DUHULUI SFANT

Şi peste toate acestea va domina foamea. O foame dublă – şi fizică, şi, în principal, spirituală. Vor fi câţiva ani neroditori, secete, toate acestea vor duce la o foame cumplită.
 Dar nici acesta nu este motivul principal, doar oamenii s-au deprins să consume mai multă hrană decât le este necesar pentru întreţinerea vieţii, cu mult mai multă. Cuvioasei Maria Egipteanca îi erau de ajuns câteva boabe de grâu şi puţină rouă, ca să trăiască şi să reziste căldurii pustiului. Cuviosul Serafim de la Sarov, făcătorul de minuni, se hrănea cu ierburi, iar în fiecare zi muncea fizic din greu. Ei erau plini de har. Dar oare numai ei? Respingând putreziciunea, ei se uneau cu Viaţa, până şi trupurile lor rămâneau neatinse de putreziciune, contrar legilor morţii, aduse în natură de către păcat. Cu oamenii ultimelor timpuri se întâmplă ceva contrar: unul dintre idolii lor este mâncarea. Mănâncă nu atunci când le e foame, ci pentru că au ce mânca. Încearcă, cunoaşte oare omul contemporan adevărata senzaţie de foame? Puţin probabil, altfel de ce i-ar mai trebui atâtea condimente, mirodenii, sosuri, reţete de mâncăruri rafinate. Căci menirea lor e să trezească dorinţa de a mânca cele preparate. Cel care are, într-adevăr, nevoie de mâncare pentru a-şi menţine puterile nu are nevoie de toate acestea. O bucăţică de pâine şi o înghiţitură de apă îi sunt de ajuns.
 Dar băuturile spirtoase care inhibă senzaţia de saturaţie? Toate acestea sunt o repetare a orgiilor păgâne. Dar noi uităm că, de fapt, consumând moarte, ne logodim cu ea, devenim ostaticii ei. Acum are loc îndoparea omenirii. Aşa cum ţăranul îndoapă vitele şi păsările, pregătindu-le de moarte, de tăiere, aşa şi omenirea se pregăteşte de moarte, de moarte spirituală, întâi de toate. Diferenţa e doar că animalele nu au libertatea de a alege şi nici raţiune, iar omul şterge limitele naturale, alegând indivizii ce încalcă aceste limite. Dar omul are raţiune şi libertatea de a alege şi nimeni nu poate să-l oblige; tot ce face, face de bunăvoie. Iată Viaţa şi iată moartea.
 Iată Biserica-Adevărul, pentru că este Trupul lui Hristos şi e plină de Duhul Sfânt, şi iată orgia morţii, atotviclenele legi şi ispite ale lumii. Fiecare alege liber una dintre ele. Despre ziua de azi, mulţi îşi vor aminti la Judecata de Apoi cu mare căinţă şi amărăciune, pentru că nu s-au folosit de ea ca să agonisească Duhul Sfânt. Nu au ascultat chemările Bisericii să se adape din râurile cu apă vie ale harului lui Dumnezeu. N-au vrut să se deprindă cu rugăciunea şi postul, cu faptele bune, cu lucrarea duhovnicească. Au agonisit moarte şi pe ea o vor primi. De aceea s-a şi spus că nu se va îndrepta tot cel viu. Că doar nu va fi o judecată aşa cum ştie lumea – cu procuror, avocat, cu ultimul cuvânt al inculpatului, nu. Vor acuza sau îndreptăţi înseşi faptele omului – faptele şi gândurile. Şi va primi fiecare ce a ales în această vale a plângerii şi a pribegiei, spre ce a tins, ce a dorit, aceea va primi. Cel care a ales viaţa va primi viaţa veşnică şi fericirea, iar cui moartea i s-a părut mai dulce – iadul şi chinurile veşnice.
 Şi, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, principalul chin nu este tigaia ["cazanul cu smoala", n.n.], ci lipsa lui Dumnezeu! Acum, vrem noi aceasta sau nu, avem în permanenţă drept sprijin Lucrarea Lui dătătoare de Viaţă. Aşa ori altfel, suntem adăpaţi de Harul Său. Măcar şi prin Cuvântul spus la facerea lumii plantelor şi animalelor, omului şi universului. Fără lucrarea lui Dumnezeu, lumea nu ar putea exista nicio clipă.
 Timpul din urmă de aceea şi este cel din urmă, pentru că acţiunile omului înşelat de mirajele diavoleşti sunt îndreptate către desprinderea de lumea Proniei. Şi iată că devine clar cât de important este să dobândim Duhul Sfânt acum. Numai în aceasta e zălogul mântuirii.
 Scriptura spune clar că domnia antihristului va dura trei ani şi jumătate. S-ar părea că ce sunt puţini trei ani, dar şi atâta va fi de ajuns ca să nu mai rămână niciun suflet credincios, aşa luptă înfricoşătoare va fi şi atât de rău vor fi pregătiţi de ea oamenii. Nu veghem, ne-am relaxat, lăsăm totul pentru mai târziu. Pentru mai târziu postul, pentru mai târziu rugăciunea, pentru mai târziu râvna de a primi Sfintele Taine, pentru mai târziu smerenia, pentru mai târziu – faptele bune. In schimb hrană, şi mai multă acum, locuinţă, chiar în clipa aceasta, maşină – e foarte de dorit.
Dar se va prăbuşi lumea, va dispărea această invazie a nimicniciei şi se va vădi
că eşti gol-goluţ.

MIRAJUL BUNASTARII SE SPULBERA. COLAPSUL BANCILOR. DUPA HAOSUL GENERAL, ANTIHRIST VINE CA SALVATOR SI JUSTITIAR, FACE MINUNI AMAGITOARE, VA FI SOCOTIT DUMNEZEU SI VA FI PRIMIT CHIAR SI IN BISERICI. IMPOTRIVA ORICARUI COMPROMIS CU DIAVOLUL.

Antihristul va apărea ca un izbăvitor de neajunsurile sociale, cu toate că anume în acest scop se vor produce ele. Va avea o putere nemaivăzută această talpă a iadului. Oamenii ce pregătesc venirea lui de pe acum au în mâinile lor bogăţiile de bază ale pământului. Mirajul bunăstării actuale se va spulbera tot atât de repede cum trece apa. Să ne aducem aminte unul dintre antrenamente, o repetiţie care s-a făcut cu oamenii în Uniunea Sovietică – cei care s-au încrezut în bănci au devenit cerşetori într-o singură zi. Au agonisit cu anii, care în contul burţii, care în contul sănătăţii, şi părea că aceasta e pentru o viaţă. Dar s-a dovedit a fi un miraj.
 Acum va fi mult mai rău. Va avea de suferit întreaga lume. Totul se va petrece prin intermediul instituţiilor bancare, de aceea trebuie avut cât mai puţine contacte cu ele. Acesta e şi zălogul neacceptării codurilor, printre altele. Niciun fel de bănci şi credite, toate astea sunt controlate de aceeaşi mână şi de acelaşi cap. Iar dacă vei controla, vei vedea că mâna nu e mână, ci o labă cu gheare, iar capul nu e simplu cap, ci unul încornorat. Iar în loc de faţă are un bot de fiară cu un rânjet înfricoşător. De ce pe toţi îi deprind acum cu băncile? Îţi iei salariul de la bancă, pensia – de la bancă. Repede vor fi adunaţi toţi în acelaşi staul. Mare mirare vor avea oamenii să afle că şi ultimul bănuţ din portmoneu le este numărat, lucru care, în Occident, deja se întâmplă.
 Iar acesta, din păcate, nu va fi ultimul prilej de mirare. Toată această carcasă de bunăstare construită de omul modern se va dovedi a fi o capcană de oţel pentru el însuşi. Ei, dar ce să mai vorbim, capcana are cel puţin arcuri, apasă pe ele şi eşti liber. Chiar şi animalelor închise le reuşeşte uneori să facă aceasta. Aici aşa ceva nu va fi posibil. Şi-i va împinge dracul pe oamenii necredincioşi sau pe cei cu puţină credinţă să-şi facă seama, îngrozitor e faptul că vor fi prohodiţi şi înmormântaţi – se va scrie că a fost în stare de iresponsabilitate şi, gata, lucrul e ca şi făcut. Ca şi cum judecata asupra unui asemenea lucru, vizând iertarea sau pedeapsa, s-ar putea face pe pământ! E ceva de felul indulgenţei catolice – ai cumpărat-o şi eşti deja iertat. Şi altui nenorocit i se pare mai puţin înfricoşător – l-au prohodit doar pe precedentul: „Cu sfinţii odihneşte-L…”, e iertat, iar mie ce-mi încurcă?! Mulţi, mulţi oameni vor merge în iad cu cântarea aceasta, punându-şi singuri capăt zilelor, lipsindu-se de orice posibilitate de a lupta pentru viaţa veşnică, pentru viaţa în Viaţă. Am văzut şiruri de sicrie. Pe pământ plâng, bocesc, se cântă prohodul, iar în jur joacă dracii, mulţumiţi că au putut să piardă atâtea suflete!
 Iar viii îi vor invidia pe cei morţi. Da, frica de boli şi de războaie, de moartea celor apropiaţi. Trebuie să ai multă credinţă şi nădejde în Dumnezeu ca să poţi suporta toate acestea. Cum un om plin de mândrie şi iubitor de argint să îndure umilinţa? Doar ieri el însuşi striga: „Dacă eşti deştept, de ce nu eşti bogat?” Ieri, mulţumirea de sine dădea din el, iar astăzi e un nimeni. Va accepta orice; şi codurile, şi „666″, şi cu sânge va semna contractul cu satana. Dar el nu mai are nevoie de aceasta! Şi aşa eşti al lui, te mai zbaţi, mai sari în sus, dar gâtul de acum ţi-e în laţ – eşti al nostru! Umilinţa îndurată cu smerenie în zilele bunăstării himerice, iată podeţul peste cei trei ani şi jumătate de putere ai lui antihrist.
 Asupra cui însă va ţinti atunci gheara ispitei duşmăneşti? Asupra celor credincioşi. Nu i-au putut ispiti cu confortul şi aurul, cu bunătăţi şi maşini, să încercăm acum, sub ameninţarea morţii de foame, să-i ispitim cu o bucată de pâine. Greu, oh, ce greu va mai fi să-ţi păstrezi sufletul când cei apropiaţi, copiii, demult nu au mai pus o fărâmă de pâine în gură. Numai cel care crede în Dumnezeu, care Il crede pe Dumnezeu se va putea stăpâni să nu facă pasul ireversibil. Va da ceva antihristul lumii? Nu, pentru că nu va fi nimic de dat. Ce va avea el mai mult decât bogăţiile strânse, bogăţii preţuite în acea lume organizată de diavol şi tot de el distrusă, pentru instaurarea mai comodă a falsului mesia! Aceşti jinduiţi dolari vor fi număraţi cu metrul. Aurul va ajunge la preţul său adevărat – zero. Ca metal, nu e bun de nimic, iar în rest, nici de foame, nici de frig nu ţine. Preţ vor avea doar lucrurile funcţionale, lucruri fără de care nu e posibilă supravieţuirea omului – topoare, fierăstraie, orice instrument, plite simple de fier.
 Stareţul a închis ochii. Iarăşi s-a strecurat o lacrimă. Părea că doarme, dar buzele i se mişcau după obişnuinţă în rugăciuni.
 În ajunul venirii antihristului va fi un haos în viaţa tuturor ţărilor. Vor prospera cei care, în virtutea religiei pe care o practică, aşteaptă venirea antihristului [ca Mesia]. Aceştia sunt, întâi de toate, iudeii şi musulmanii. După ei, acei protestanţi care, negând Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, propovăduiesc împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Creşterea influenţei lor se vede de pe acum, iar mai departe va fi şi mai mare.
 Principalul pentru ei acum e să ia în stăpânire pământul. În taină, vor cumpăra tot – şi păduri, şi câmpuri, şi râuri. Siberia va fi luată de chinezi şi poate şi mai mult.
 „Atunci, unde e mai bine să ne salvăm?”, îl întrerup pe stareţ.
 Unde va arăta Dumnezeu. Principalul e mântuirea, nu discuţiile [teoretice] despre mântuire.
 Esenţa „minunilor” antihristului va consta în seducţia pe care o vor emana. Adică, atrăgătoare vor fi aceste false minuni, vor vrăji ochiul. De aceea, până şi să te uiţi la ele e păcat şi primejdie de moarte. Trebuie să te ascunzi şi privirea să ţi-o ascunzi. Dar nici aceasta nu e tot. Sensul venirii sale va fi dreptatea absolută. A venit Mântuitorul nu în Numele Său, ci în Numele Tatălui. Nu L-au primit, ci, mai mult decât atât, L-au răstignit. Dacă e să judecăm drept, şi acum îl batjocoresc şi-L răstignesc, negând Dumnezeirea Lui şi schimonosind învăţătura Lui. Iar acesta va veni ca dumnezeu, nu Dumnezeu, dar ca dumnezeu, şi îl vor primi şi-l vor crede dumnezeu pentru minunile sale mincinoase, pentru faptele sale înşelătoare. Adică pentru ceea ce va fi plăcut şi atrăgător pentru oameni. Ispititor, ne spune limba slavonă, bisericească.
 De aceea se şi spune că nu se va îndrepta tot cel viu - nu va avea îndreptăţire. Acum sunt din cale afară de vorbăreţi pseudoînvăţătorii. Atunci însă când faptele şi cuvintele lor vor fi verificate de Adevăr, se va vădi toată minciuna. Dar va fi primit antihristul în orice biserică din lume şi i se vor închina lui ca unui dumnezeu. Ia aminte, cinstite părinte, nu el se va declara dumnezeu, dar cu minuni amăgitoare va face astfel încât i se vor închina ca unui dumnezeu! Iată în ce constă grozăvia, iată de ce va lipsi orice motiv de îndreptăţire! Dar cei care îl vor primi vor fi oamenii pentru care Evanghelia se sfârşeşte la Cina cea de Taină. Pentru Golgota, ei sunt surzi. Chinurile pe cruce sunt pentru El, toate astea se întâmplă acolo, în Ierusalim, cu 2000 de ani în urmă.
 Ştii, când ne luau CK, eram ca nişte oi, nu vreau să spun miei, ca nici măcar astfel să nu mă compar cu Mântuitorul.
 Mergeam tăcuţi la abator; pur şi simplu era greu să-ţi imaginezi că e posibilă o asemenea fărădelege. Şi doar ştiam cine sunt ei. Cât au proorocit stareţii despre aceste vremuri, despre puterea slugilor întunericului. Dar şedeam şi aşteptam – cine va fi următorul. Doar mulţi au nimerit în aceste mreje ale minciunii. Cât de mari şi de deştepţi erau şi arhiepiscopul Ilarion, învăţătorul meu, şi mitropolitul Serghie, şi mulţi alţii. Dar au greşit când au crezut că te poţi înţelege cu dracii şi cu slugile lor. Le părea că, păstrând forma, conţinutul va rămâne de la sine. Numai că nu a fost aşa, dar aceasta s-a văzut mai târziu. Tot aceasta se întâmplă şi acum, numai că se va vedea mai târziu.

SUPUNEREA FATA DE PUTEREA SATANICA? NU E DE AJUNS SA CITIM SI SA DISCUTAM, CI SA FAPTUIM CELE CARE DUC LA DOBANDIREA HARULUI

„Iertaţi-mă, părinte Antonie, dar cum rămâne cu cuvintele Apostolului despre putere şi despre supunerea în faţa ei?”, îl întrerup eu iarăşi.
 E-e-eh, suflete al meu – a zis stareţul. Dar Apostolul Petru n-a fugit el, oare, din Roma, când L-a întâlnit Mântuitorul? Dar pe Apostolul Pavel nu l-au salvat oare într-o coşniţă, dându-l jos de pe zid? Ce are a face aici acceptarea realităţilor şi opunerea satanismului? Ce să-ţi aduc eu exemple – aminteşte-ţi de marea muceniţă Ecaterina, sau de marele mucenic Gheorghe. Supunerea e posibilă doar în lucrurile ce ţin de puterea laică – să-ţi faci meseria, să nu faci răscoale armate. Dar şi aceasta, după cum vede fiecare. Fraţii Macabei sunt un exemplu bun de folosire a forţei împotriva celor ce-L insultă pe Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc. Dacă apuci drumul smereniei prosteşti, aşa şi vei începe a pune întrebări despre proslăvirea în rândul sfinţilor a lui Alexandru Nevski, biruitorul, şi a lui Dimitrie, cel care i-a prăpădit pe tătari pe câmpia Kulikovo. Întrebările ca întrebările, dar de proslăvit, i-a proslăvit Dumnezeu!
 Eu, când aud asemenea întrebări „evlavioase”, îmi amintesc de viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi a Cuviosului Iov de la Poceaev, făcătorul de minuni. Ce vreme înfricoşătoare le-a dat Dumnezeu pentru viaţă. Ei, şi ce? Nu s-a rugat, oare, Sfântul Vasile să moară împăratul Iulian? Văd că vrei să spui că Iulian a fost un apostat, dar era împărat şi împărat legitim, bagă de seamă! Oare nu de frică pentru comoditatea noastră ne rugăm pentru „puterea” satanică?! Şi doar Dumnezeu a arătat că Sfântul Vasile a avut dreptate – lui Iulian i s-a tras moartea nu de la o arma pământească, ci a fost străpuns de lancea unui soldat ceresc. Dar
 Cuviosul Iov a făcut compromisuri cu polonezii? Nu, el a luptat cu ei şi cu acoliţii lor în fel şi chip. Nici de judecăţi nu s-a ferit dreptul! Dar tu-mi spui de putere!
 Lucrarea lui Dumnezeu trebuie să se facă cu chibzuinţă. Dacă în relaţiile de putere, perechea şef-subaltern ar însemna doar atotputernicia unuia şi adânca smerenie a celuilalt, n-ar mai fi nevoie de Sobornicitatea Bisericii. Dar dacă n-ar fi Sobornicitatea, n-ar mai rămâne Biserica nici Ortodoxă – de câte ori s-a întâmplat ca cel care era în adevăr să fie un singur om, în timp ce ierarhia superioară era în erezie?! Ce să mai vorbim despre puterea laică – mitropolitul Filip şi patriarhul Nicon, de exemplu. Şi aceşti drepţi, însetaţi de adevăr, sunt proslăviţi ca sfinţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Cuviosul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Iosif Voloţki, dar parcă poţi să-i enumeri pe toţi. Dar mai trebuie ţinut minte că, luptându-se pentru curăţenia credinţei, ei, Sfinţii Părinţi, singuri erau împlinitori plini de râvnă ai Legilor lui Dumnezeu.
 Supunerea smerită în faţa oricărei puteri îi convine celui care nu este atras de viaţa după Cuvânt. Pentru că drumul mărturisirii, chiar dacă e pe undeva şi aşternut cu roze, neschimbat, după „Osana…”, va răsuna şi „Răstigneşte-L, răstigneşte-L”. Această incomoditate va servi drept motiv pentru justificarea de sine şi primirea antihristului - ştiinţă avem, dar raţiunea s-a întunecat din cauza păcatelor. Adică, dacă orice putere e de la Dumnezeu, ne-om supune şi antihristului, n-avem încotro. Şi încă vor adăuga că toate se fac cu voia Domnului. De aceea, se şi spune că se va întrona necuratul în orice biserică şi niciun cuvânt despre cei care au slujit acolo mai înainte. Ţine minte exemplul marelui stareţ, făcătorul de minuni de la Sarov. Câte icoane avea el? Una. Cărţi? Vreo zece. Dar a dobândit mare slavă, şi nu de la oameni, ci de la Dumnezeu. Acum toţi au pe-acasă iconostase, rafturi întregi de cărţi, numai că nu se săvârşeşte fapta cugetată! Mulţi ascultă, dar puţini aud, părinte.
 „Da, m-am gândit eu, e o piatră şi în grădina mea, ce mai bucurie îmi aduce biblioteca de vreo mie şi jumătate de cărţi!”
 Îţi mai spun încă o dată: nu e nevoie de discuţii despre mântuire, ci de fapte pentru mântuire – atât acum, cât şi atunci, ceva mai târziu. A trecut timpul îndreptăţirilor, dacă a mai fost vreodată. Nu numai mântuirea, toate trebuie supuse acestui scop. A lăsat Domnul timp liniştit pentru a ne deschide mintea şi a auzi cuvântul lui Dumnezeu şi, principalul, pentru dobândirea harului Dumnezeiesc înainte de anii înfricoşători. Cine va folosi aceasta spre bine, iar cine spre rău. Primii vor mai primi, iar cei din urmă şi ce-au avut vor pierde!
 Cum s-a şi spus: că celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua şi puţinul ce-l are. Veghează!”